O zi la Strasbourg: Maşinăria europeană
Primul sediu al Parlamentului European a fost stabilit la Strasbourg, oraş considerat un simbol al reconcilierii franco-germane după cel de-Al Doilea Război Mondial. Dar cum în acel moment în Strasbourg nu exista o clădire adecvată, s-a hotărît ca activităţile să fie mutate mai întîi la Luxemburg, apoi, în 1958, la Bruxelles, ca sediu al Comisiei Europene, unde, pînă în prezent, se întrunesc comisiile parlamentare. În Tratatul de la Maastricht s-a stabilit însă definitiv ca sediul Parlamentului European să fie la Strasbourg. Tramvaiul E, garnisit cu Moşi Crăciun, clopoţei şi feţe zîmbitoare care îţi amintesc amabil să nu care cumva să uiţi să-ţi taxezi biletul de călătorie, opreşte în staţia Droits de lâHomme. Deşi e frig, cîteva grade sub zero, deşi e aproape ajun de Crăciun şi deşi nu-i bagă nimeni în seamă, în faţa Parlamentului European cîţiva francezi agită pancarte nemulţumite pe care stă scris: "fără emigranţi!". Răzbatem printre ei, fără probleme, ne ferim însă mai greu de maşinile care transportă europarlamentari din şi înspre Parlament, într-un ritm accelerat, pe bandă. În aceeaşi zi, dar mai tîrziu, am fost invitate de un europarlamentar român să mergem cu un asemenea bolid, blindat şi "exclusiv" pentru cei asemeni lui, exclusivitate negociată însă în bineînţelesul dulce stil românesc. Traversăm o pasarelă străjuită de o parte şi de alta de stîlpi metalici şi steaguri europene şi intrăm deodată, şi fără un avertisment necesar schimbării bruşte de "altitudine", de-a dreptul în interiorul scheletului de oţel şi sticlă al maşinăriei europene. Conceput de către arhitectul francez Henry Bernard, Palatul Europei are drept motto "Uniunea înseamnă forţă". Şi, într-adevăr, la poalele lui ţi se pare că grandoarea arhitecturală te cam striveşte. Pînă şi aerul pare aici mai rarefiat, nerespirabil pentru orişicine. E vorba de o clădire impresionantă, ruptă parcă dintr-un viitor îndepărtat, în care omenirea va fi condusă de roboţi. Sau poate nu atît de îndepărtat, avînd în vedere figurile care se perindă pe lîngă noi. Toţi în costume, purtînd dosare, ieşind şi intrînd prin diferite porţi, culoarea de ordine fiind gri. Doamne cu păr impecabil şi cu un surîs glacial, domni la patru ace, cu ochii scăpărători, pregătiţi în orice secundă să dea interviuri despre beneficiile politice, culturale şi economice "gătite" în această mare bucătărie europeană. Clădirea sediului principal, cel de la Strasbourg, a fost inaugurată în 1977, are o lungime de 108 metri şi o înălţime de 38 de metri. Suprafaţa de 64.000 m2 este repartizată pe nouă niveluri, iar clădirea principală are 9 etaje, dispunînd de nu mai puţin de 1000 de birouri şi 17 săli de reuniune dotate cu echipament pentru traduceri simultane în mai multe limbi. Alcătuită din trei mari edificii arhitecturale - Arcul, Domul şi Turnul - "maşinăria" poate da unui nou-venit ameţeală, dureri de cap şi un sentiment de neajutorare. Aici parcă eşti al nimănui. Exceptînd controalele viguroase de la fiecare intrare, exceptînd faptul că, deşi eşti jurnalist, te simţi evaluat ca posibil terorist, la un moment dat, în mijlocul labirintului de coridoare şi pasarele, îţi dai seama că nu mai ştii pe unde să ieşi. Totuşi, haosul dinăuntru este foarte bine organizat. Domul, o clădire inserată în interiorul unei alte clădiri, adăposteşte Amfiteatrul, locul unde se ţin şedinţele parlamentare şi unde se hotărăşte, de fapt, soarta Europei. Amfiteatrul găzduieşte 780 de locuri pentru parlamentari, la parter, şi peste 600 de locuri la balcoane pentru vizitatori. E cel mai mare amfiteatru din Europa şi, în ciuda imensităţii, intrarea se face printr-o uşă oarecum disproporţionată, mică şi destul de claustrofobă. Ca o intrare într-un avion. Ceea ce, aveam să aflăm, simbolizează "seriozitatea şi gravitatea" lucrurilor dezbătute aici. Domul nu poartă însă multe simboluri. O sferă de lemn peste care cad umbrele scheletului metalic al cădirii, decorată cu steagurile ţărilor Uniunii Europene, steaguri făcute din acelaşi material, la aceeaşi mărime, însemn pentru egalitatea între naţiunile componente. În Turn se află birourile private ale parlamentarilor. Toate la fel. Privit din curtea interioară, de jos în sus, te simţi înconjurat, de fapt, de o singură încăpere trasă la xerox şi multiplicată de o mie de ori. Toate la fel, cu mici excepţii, mici pete de culoare: o lampă roz care străluceşte la etajul IV, un ursuleţ de pluş, la altul. Din exterior Turnul dă impresia că nu e terminat: simbol al faptului că Uniunea Europeană nu este încă completă. Al treilea element arhitectural, Arca, uneşte Domul cu Turnul. Este aria destinată atît presei şi publicului, cît şi recreării parlamentarilor, aici existînd restaurante şi cafenele. Tot aici am descoperit că, datorită (sau din cauza) presiunilor funcţionarilor, în ultimul an s-a amenajat un fumoar. Chiar în mijlocul celor care impun restricţionarea din ce în ce mai drastică a fumatului. Neoficial i se spune Lebăda, iar oficial arată întocmai ca un buncăr. O uşă masivă, grea, închisă ermetic, izolare "îndulcită" însă de geamurile generoase, dar foarte groase ce despart parlamentarii între fumători şi nefumători. Remarcabile sînt privirile dezaprobatoare ale celor anti-tabac, privind prin ferestre înspre fumători, care nu se lasă mai prejos şi răspund cu aceleaşi priviri, dar mai sfidătoare. Priviri care par printre singurele sentimente "umane" etalate aici de funcţionari. În rest, feţele şi atitudinile sînt decupate parcă din reportajele jurnalelor de ştiri externe, o lume aproape robotizată care dă senzaţia că totul e deja calculat şi pus la locul său, în cel mai mic detaliu. Prin labirintul de pasarele, treceri şi scări care se iţesc dintre plantele luxuriante, atîrnate de sus pînă jos, pe toată înălţimea clădirii, irigate prin cabluri de fibre optice, prin coridoare şi tuneluri, săli şi birouri, se croşetează noua ordine europeană.
