Nunţi la extremele Europei
Într-un mic oraş de provicie, în zilele noastre, la restaurantul din crîngul de la marginea urbei. Un amplasament deja caracteristic pentru mai toată ţara. Şi pentru o nuntă. Sala era bătută în lambriuri de brad, de la tejgheaua barului pînă la tavan. Baloane colorate pluteau prin întreaga încăpere; unele, umplute cu heliu, se lipiseră de tavan. Chelneriţe cu fuste negre şi bluze albe crăpînd pe carnea lor dolofană se fîţîiau cu farfuriile prin spatele mesei centrale. Mirele, brunet şi cu o alură de sicilian, era îmbrăcat într-un costum crem cu pantofi asortaţi cu vîrf ascuţit şi uşor întors în sus. În ciuda aerului distant (sau distrat), s-a dovedit un om cald şi drăguţ, care vorbea însă aproape numai despre Italia. A lucrat şi mai lucrează încă acolo. A venit doar să se însoare şi să-şi ia apoi proaspăta nevastă cu el, la Padova. Ea e laborantă la un spital din Bucureşti. Îi e cam teamă să-şi părăsească slujba pentru ceva necunoscut, dar ştie că, pînă la urmă, nu va avea încotro. Sînt amîndoi din acelaşi sat aflat undeva prin apropiere. Se cunosc de mici, sînt prieteni din şcoală. Rochia ei e ca orice rochie de mireasă: albă cu dantele şi volane. Un vestmînt, a cărui croire provoacă probabil milioane de drame în toată lumea, e pînă la urmă, dacă te uiţi mai din avion, un fel de uniformă. La fel ca "sărmăluţele" din cap, pe care orice coafeză ştie să le facă atunci cînd clienta îi spune că se duce la o nuntă. În ciuda impresiei, obiceiul ăsta nu e doar în România şi, eventual, în Bulgaria. "Sărmăluţe" în părul miresei şi al celorlalte invitate la nuntă am avut ocazia să văd şi în Anglia, chiar la cununii de oameni bogaţi. La Leeds Castle, acolo unde nuntaşii zboară cu baloane cu aer cald. Dar, la adresa unei mirese, altceva în afară de laude nu se poate spune. Un lucru pe care l-am descoperit de mult, după ce am fost părtaş la o scenă neobişnuită şi de care ne amintim toţi colegii şi ne-o repovestim ori de cîte ori vedem o nuntă sau chiar sîntem invitaţi. Cu cîţiva ani înainte de 1990, un coleg de armată a primit prin gardul unităţii o sticlă de vin de la un nuntaş. Alaiul tocmai trecea plin de veselie pe uliţa din faţa unităţii. Văzîndu-se cu sticla în mînă, colegul meu soldat i-a zis, privindu-l drept în ochi: "Păi nu ne aduci puţin şi mireasa, s-o mamelim?". Bineînţeles că noi ceilalţi, care ne uitam prin gard, la adăpostul kalaşnicoavelor pe care le purtam în spate, am izbucnit într-un rîs teribil (aveam 18 ani). Binevoitorul nuntaş a rămas fără grai şi cu ochii holbaţi şi umezi de necaz. "O fi fost ta-su", ne-am zis noi mai tîrziu, în timp ce-i degustam vinul roşu şi acru. Revenind însă la nunta pe care o povestesc acum, era un vin foarte bun. Şi multe sticle de băuturi italieneşti: Campari şi Martini. Nuntaşii nu se prea atingeau însă de acestea din urmă. Mulţi dintre ei erau simpli ţărani. Stăteau la locurile lor, cu picioarele sau mîinile încrucişate, destul de stingheriţi şi cu priviri în care întrezăreai o cu totul altă lume decît cea a tinerilor care dansau pe ring. Ca şi privirea, mîinile lor muncite, cu degete ca morcovii abia scoşi din pămînt, vorbeau despre CAP-uri, despre sape şi poveri, despre zorii dimineţilor pe cîmp şi mulsul vacilor de la colectivă. Paharele delicate cu bitter italienesc nici n-ar fi stat prea bine în astfel de mîini. Cu toate că îmi amintesc de un fermier bătrîn din Italia care avea mîini asemănătoare şi care bea şi chestii fine, deşi prefera, evident, vinul făcut de el însuşi. Un mare admirator al lui Mussolini, ale cărui poze le decupa de prin toate revistele... Tinerii de la nunta noastră vorbeau, în orice caz, despre o altă Italie decît cea a bătrînilor fani ai lui Mussolini. Şi am constatat că nu numai mirele fusese pe acolo. Mai mulţi schimbau impresii, făcînd mereu comparaţia între "la noi" şi "afară". Vorbeau despre nivelul de viaţă, despre curăţenie, despre numărul orelor de lucru şi despre preţuri. Un chelner, care privea lumea peste bărbia ridicată foarte sus (pe care o cobora închizînd atotştiutor ochii, numai după ce asculta comanda vreunui client), a intrat şi el în vorbă. Fusese piccolo la Genova. Descria reţetele culinare de acolo şi spunea că ar fi imposibil de preparat în restaurantele de tipul celui în care ne aflam. Spre revolta mirelui care nu înţelegea de ce. Iar eu m-am trezit că-mi vine în minte o altă scenă pe care am văzut-o recent în Anglia unde, la restaurantul unei mari case, devenite muzeu, era o nuntă de negri . bogaţi. Nuntaşii se întreţineau afară, în picioare, pe pajiştea verde a uriaşului parc din faţa casei. O adunare de oameni avînd în mîini pahare subţiri cu picior lung. Femeile, îmbrăcate în rochii vaporoase de mătase uni, roz bombon, verde praz sau galben aprins, avînd funde mari legate la spate. Unele purtau pălării la fel de colorate. Bărbaţii, în costume cafenii, gri sau negre, cu inele masive pe degete. Mireasa, într-o rochie ca de talc, pe pielea ei neagră de panteră. Un bătrîn cu părul alb şedea rezemat cu spinarea de un arbore secular de vreo cinci ori mai gros decît el. Sprijinit într-un baston cu măciulie argintie, îşi contempla în soare şampania din pahar. Înăuntrul conacului, printre alte obiecte de artă, trona un autoportret celebru al lui Rembrandt şi un rarisim Vermeer. Afară, coloraţii nuntaşi aproape că nu făceau nici un fel de zgomot. La noi în Balcani, muzica alterna periculos între house, foaie verde şi valsuri. La cele din urmă, am avut surpriza să observ că unii dintre cei pe care tocmai i-am descris ca ţărani, nu se dădeau în lături. Ştiau să valseze şi încă foarte bine, spre deliciul şi în aplauzele celor tineri. DJ-ul a şarjat atunci, încercînd şi un tango. N-a mai prea avut succes. În schimb, horele, sîrbele şi geamparalele s-au dovedit atractive pentru toată lumea. Jucau şi tinerii, şi bătrînii, şi chiar moş Stan, cel mai în vîrstă din toată adunarea: un ţăran de dinainte de colectivizare, cu părul şi barba albe, cu ochii roşii de băutură şi care, din cînd în cînd, fluiera printre dinţi sau chiuia. Mirele îi ţinea încîntat isonul, cu mîinile sus, pocnind din degete. Hora se încingea tot mai tare şi pantofii, nu prea strălucitori, ai nuntaşilor băteau şi se învîrteau pe podeaua de gresie. Erau şi două fete care dansau de mama focului, cu buricele acoperite doar de cîte o mărgică, verişoare de-ale lui sau de-ale ei, care atrăgeau priviri admirative, dar şi căutături invidioase ale chelneriţelor. Am aflat că una lucra la Bucureşti "în cinematografie", o adevărată vedetă printre rudele din oraşul natal. De altfel, în parcare o aştepta un Audi, parcă mult mai bine hrănit faţă de Daciile prăpădite dimprejur. Adusese cu ea şi un cameraman profesionist, ca să filmeze nunta. La un moment dat, una din chelneriţele supărate a hotărît să schimbe tabăra. Brusc înveselită şi renunţînd la a-i mai servi pe clienţi, a intrat pe ring, ţinîndu-se cu mîinile de răscroiala vestei. Cu coatele ridicate, a început să-şi mişte umerii în ritmul muzicii populare. Cealaltă chelneriţă s-a împins îmbufnată în uşile batante, spre bucătărie, probabil s-o pîrască pe nebună. Bucuria nuntaşilor era să spargă baloanele cu flacăra de la brichetă. Cînd nimereau cîte unul cu heliu, bubuitura era şi mai mare, iar flacăra care izbucnea brusc, îi ardea la mînă. Chiar şi moş Stan a făcut prostia asta şi apoi stătea într-un colţ privindu-şi, cu fălcile strînse, dosul palmei înroşit. În veselia generală nimeni nu dădea însă atenţie unor asemenea nimicuri. Mai tot timpul serii, din cauza muzicii asurzitoare, mesenii n-au prea putut conversa între ei. Am reuşit să schimb, la un moment dat, doar cîteva cuvinte cu cel care stătea lîngă mine, un învăţător cu ochelari groşi, avînd o nevastă în albastru. Din vorbă în vorbă, am aflat că mai toţi tinerii din zonă sînt sau în Italia, sau în Spania. Mi-a spus că, probabil şi din cauza asta, atmosfera de prin partea locului a început să se schimbe. Că oamenii se întorc cu idei noi şi cu alte mentalităţi, fără să se mai certe cu bătrînii din familie, rămaşi acasă. Aceştia din urmă încearcă să-i înţeleagă şi chiar să facă ce spun ei. Nu se mai opun la nou. De cele mai multe ori preiau ce aud de pe la copiii întorşi din Occident şi spun mai departe. "Nu mai e un conflict între generaţii aşa ca acum cîţiva ani" - îmi spune. "De ce?" "Pentru că de la tineri vin acum banii. Ei au luat în sfîrşit puterea financiară, iar bătrînii nu de vocea copiilor ascultă neapărat, ci de cea a banilor. Pentru ei, doar banii sînt dovada dreptăţii pe care o au tinerii." După fripturi şi murături vine tortul miresei. Cu multe etaje, susţinute unele pe altele de coloane îmbrăcate în frişcă. Cu două statuete de ciocolată în vîrf: o mireasă şi un mire. Se stinge lumina. Focuri şi scîntei albastre, galbene şi verzi ies din ţevi înfipte la toate etajele tortului. Mirele şi mireasa sînt instruiţi să ţină amîndoi cuţitul cu care urmează să-l taie. Se cîntă marşul nupţial.
