Lunga călătorie spre ţara vecină

Ora 7,30. Autogara Bucureşti Obor. Microbuze spre Călăraşi pleacă din jumătate în jumătate de oră. Cel "de ora opt" este deja plin. În timp ce aşteaptă ca şoferul să-şi termine cafeaua şi să se urce la volan, călătorii înghesuiţi în micuţa conservă Mercedes ne privesc cu superioritate pe geam: ei au venit mai devreme, ei au prins loc. Ne postăm la coada care deja s-a format pentru microbuzul "de opt jumate", cu neplăcuta senzaţie că n-o să încăpem nici în el. Dau o fugă pînă alături, la gară, ca să mă interesez de trenuri. Nu există decît un personal care îşi dă duhul pe undeva pe la jumătatea drumului, într-o haltă unde "se lucrează la linie". Cînd mă întorc, coada deja s-a mutat pe un alt peron "unde trage maşina". Prilej cu care ordinea iniţială s-a transformat în dezordine. Oamenii, obişnuiţi ai rutei, fără bagaje, doar cu nervii matinali de rigoare, încep deja să dea din coate, deşi microbuzul nu se vede pe nicăieri. În faţa noastră s-a postat o cucoană care nu era mai devreme. Duce la Călăraşi: două sacoşe mari din rafie, o pilotă, un covor făcut sul, două ligheane din plastic. Poartă un tricou uriaş, alb, pătat pe piept cu zeamă de pepene şi e impacientată că n-o să-i încapă toate bagajele în microbuz. În sfîrşit apare microbuzul cu un şofer recalcitrant sau poate doar prost dispus. În timp ce mătuşa îşi îndeasă covorul în compartimentul pentru bagaje din spate, reuşim să prindem două locuri destul de bune, cu rucsacurile între genunchi. În mai puţin de trei minute, microbuzul s-a umplut. Pe peron îşi fac apariţia cîţiva nefericiţi care se interesează "dacă mai e loc", apoi se aşază oftînd la coada pentru microbuzul "de ora nouă". Şoferul urcă la volan. În sfîrşit, pornim. Ne oprim după vreo trei sute de metri, la colţul unui bloc. "Aşteptaţi un minut! Mi-am uitat încărcătorul de la telefon acasă!" Şoferul o ia la fugă sprinten spre scara de bloc. A lăsat radioul deschis. Ştiri de vară despre Oana Zăvoranu şi Pepe. N-am luat-o pe Autostrada Soarelui, ci pe un drum cu hîrtoape şi cu căruţe care, din orgoliu rural, nu se lasă depăşite cu una, cu două. E deja foarte cald. Privim pe geam recoltele distruse de secetă. Totuşi, cumva, ne îndreptăm spre mare. "Libertatea nu are decît o singură limită: orizontul!", citesc într-o revistă business un panseu al unui cunoscut publicist. Între timp, în microbuz e scandal. Şoferul a cules o fătucă şi o tanti de pe drum şi acum vrea să le dea jos. L-a anunţat colegu’ care vine de la Călăraşi că e control "la barieră". "Aoleu! ARR-ul! N-am voie cu oameni în plus... risc o amendă de două sute de milioane! Ia luaţi de la mine nişte bani înapoi, ca să aveţi de ocazie pîn’ la Călăraşi". "La barieră", poliţiştii cască. Le e prea lene să oprească vreo maşină. "Ei, uite că am scăpat!", se bucură nejustificat şoferul, căci nu mai "prezenta" nici o neregulă. Se vede şi Călăraşiul în zare. Miroase a mîl. Bacul de la Chiciu... Ora 10,30. Bem o cafea pe o terasă "centrală" din Călăraşi. Cu toate astea, ritmul lent al străzii principale din faţa noastră are efect de sedativ. Oamenii se întîlnesc, stau de vorbă, se despart. Şi iar se întîlnesc... în acelaşi cerc. Maşinile nu claxonează. Magazinele cu mezeluri, ouă şi şlapi, fără reclame şi fără aer condiţionat, îşi deschid larg uşile pe care nu intră nimeni. Vînzătoarele îşi fac vînt cu evantaie "chinezeşti", ieftine. Oraşul nu are "obiective" sau "mîndrii" locale. Doar asfalt încins, copaci zgîrciţi cu umbra pe care o oferă şi blocuri standard de patru etaje. Este cea mai banală provincie posibilă. "De unde luăm un microbuz spre Chiciu?" "La spitalul mare... acolo de microbuzul!" Se oferă să ne conducă. Îl refuzăm şi e descumpănit. Ne priveşte cu ochi apoşi... "Aveţi o ţigară?" Mergem pe o stradă prăfoasă, fără pic de umbră, unde se repară drumul, se sparge asfaltul cu picamerul, ca la noi pe Moşilor. Cum vom recunoaşte "spitalul mare"? Simplu. Este cea mai urîtă, mai insalubră, mai "bolnavă" clădire din oraş. De pe ea se jupoaie coji mari de tencuială. Vizavi, descoperim o staţie de microbuz aproape pustie. Doar o femeie cu doi copii. Şi lîngă staţie, trei litere uriaşe, inutile, de fier forjat: ZOO. Doar pentru o clipă am pătruns fără să vrem într-unul din filmele lui Peter Greenaway. Ajunge cu realitatea! Este timpul să păşim în vis... "Mamă, hai să luăm şi noi un taxi! Cît poa’ să ne ia pînă acolo!?" "Stai că acuma trebe să vină... n-a trecut de-o oră! De ce să dăm bani pe taxi?" De fapt, nu trecuse de-o zi. Taxiurile, cîteva Dacii, stau aliniate unul în spatele celuilalt în aşteptarea unor ipotetici muşterii spre Chiciu. E atît de cald încît caroseriile lor galbene par să mişte, să respire, să transpire. Negociem. O sută de mii pentru opt kilometri. Părăsim oraşul Călăraşi fără părere de rău. Traversăm o ţară de stuf a nimănui al cărei teritoriu în haotică expansiune se întinde doar în preajma apei. Mirosul de mîl devine pregnant. Dorinţa de mare, acută. "Bacul ăsta pleacă la ore fixe?". Şoferul ori e surdo-mut, ori se face că n-aude. Abia cînd ne scoate rucsacurile din portbagaj descopăr că avea vată în urechi. Ora 12,00. Avem noroc. Bacul, încărcat cu două TIR-uri, o rulotă şi vreo şapte maşini, e gata să o ia din loc. Ne strecurăm cu greu printre maşinile în care s-au baricadat turiştii români în drum spre all-inclusive-ul de la Albena. De parcă ar fi la ei acasă, în meschinele apartamente de bloc din Bucureşti şi ar privi lipsiţi de interes pe fereastră la ce se întîmplă afară. Silistra, fără paşă Ora 13,00. Nimic din această călătorie nu se compară cu senzaţia de libertate a cărei limită categoric nu este orizontul din momentul în care am trecut graniţa la punctul de frontieră Ostrov-Silistra, "doar cu buletinul" şi cu rucsacurile în spate. Şi nu este vorba despre libertatea mea sau a ta, a românilor în general care acum, după aderare, pot să călătorească fără restricţii etc., etc. Este vorba despre libertatea bătrînicii îmbrăcate în doliu, cu un batic pe cap şi cu o plasă de cîrpă goală în mînă, care scoate din plasă actul ei de identitate, i-l arată vameşului care nici nu se uită la el, face un pas, doi, aceiaşi paşi şovăielnici din cauza bătrîneţii pe care îi face şi la ea în curte, mai merge în ritmul ei de melc încă douăzeci de metri şi iată că a ajuns deja în Bulgaria! A meritat! În ţara vecină intri brusc, fără avertismente. Dintr-odată totul e altfel şi în acelaşi timp la fel. La Silistra rămăşiţele comunismului se văd la tot pasul, însă nu sînt atît de sufocante ca la Călăraşi. Poate şi pentru că faci cunoştinţă cu un alt comunism defunct, comunismul lor... Blocurile socialiste de patru etaje se dezintegrează la fel, unele sînt "îmbrăcate" în iederă, altele colorate altfel decît ale noastre, au un alt miros, nu cel al subsolului veşnic inundat, rănile par ascunse sau cicatrizate printre ghivece cu flori. E multă verdeaţă pe străzile unde oamenii se învîrt în cerc, iar copacii plantaţi în urmă cu mult timp, poate chiar înaintea regimului comunist, îţi oferă umbra lor cu generozitate. Se simt vechile influenţe turceşti, casele cu olane roşii în care locuiesc oameni probabil la fel de săraci ca în RomÈnia nu te resping cu acea atmosferă de gospodărie lăsată de izbelişte pe care o întîlneşti în micile oraşe româneşti din sud. Ora 13,30. Schimbăm 50 de euro în leva, la prima casă de schimb, fără să ştim că este cel mai bun curs pe care îl vom găsi pe parcursul vacanţei (1,96 leva pentru 1 euro, la Balcic 1 euro era 1,90, la Albena, 1,85, iar la Nisipurile de Aur, unde nu am ajuns, probabil că 1,80). Pînă la urmă pricepem că vom trece pe lîngă un bazar şi pe lîngă blocul tower, probabil clasicul bloc turn comunist. Ne rătăcim un pic şi nimerim în parcul oraşului, curat, liniştit, plin de copii. Vedem statuia unui domnitor pedestru, apoi pe cea a calului pe care l-a pierdut pe drum, după care reperăm blocul tower, nou, modern, de vreo opt etaje, pe care chiar aşa şi scrie: Tower. Autogara e la o aruncătură de băţ şi aici chiar că dăm peste un capăt de lume. Buruieni şi asfalt, mormane de fier ruginit, un cerşetor ţigan în cîrje care trece peste bariera limbii şi ne cere bani pe bulgăreşte. Cîteva microbuze de prin anii ’80, asemănătoare celebrelor "teveuri" de pe la noi, lîncezesc la soare, scîrţîind şi scrîşnind cu o furie latentă cînd vreun şofer rătăcit îndrăzneşte să le ambaleze motorul. Un localnic care, surprinzător, vorbeşte perfectly English, ne spune că următoarea cursă spre Dobric e abia la ora trei. De la Silistra la Dobric Ora 14,45. Am cumpărat bilete de la casieria din autogară. 6 leva de persoană. Acum stăm cu genunchii la piept, în microbuzul de Dobric, iar şoferul nu ne cere biletele, dar ne numără ca pe oi. Ora 15,30. Şoferul are jumătate de chip acoperită de o pereche de ochelari de soare negri şi alură de mafiot sicilian (sau local). Conduce impasibil, cu mişcări mecanice, ca un robot. Ştie perfect ce-i poate maşina. Accelerează, schimbă viteze, frînează la nenumăratele coturi ale drumului. Ocoleşte cu precizie gropile mari, trece nonşalant peste gropile mici. Saltă peste şanţuri. Şoseaua pare desprinsă dintr-un film de război. Indicatoarele cu litere chirilice nu-ţi spun nimic. Ai senzaţia că nu vei ajunge nicăieri, iar starea abulică se prelungeşte la nesfîrşit într-un somn inert. Călătorii vorbesc puţin sau deloc. Tresari cînd picioarele încep să-ţi amorţească şi vezi pe geam Dobrogea, aceeaşi, halucinantă: cîmp cu iarbă galbenă, pîlcuri negre de copaci, ochiuri secate de apă, cocoaşe de deal, sate aplatizate, una cu pămîntul, aproape că nu există. Ne trezim din letargie abia după 80 de kilometri, la intrarea în Dobric, unde poliţia opreşte toate maşinile. Stau paşnici "la şpagă". Şoferul, fără să-şi scoată ochelarii de pe nas şi fără să le vorbească, le întinde "ce li se cuvine". La acea cotitură a drumului nu e nevoie să ştii nici o limbă. Balcic Ora 17,00. Oraşul Dobric ne întîmpină semeţ. Cele trei blocuri turn, de data aceasta categoric comuniste, de peste cincisprezece etaje fiecare, domină peisajul. Rănile sînt acum evidente, adînci, fără vindecare. Culoarea roşie a blocurilor, mîncate parcă de o bacterie invizibilă, pulsează. Autogara e în afara oraşului, aşa că nu apucăm să-l cunoaştem. Microbuzele spre Balcic pleacă din jumătate în jumătate de oră. Ora 18,00. Am plecat de-acasă de exact 12 ore şi Balcicul ne primeşte cu deşeuri industriale şi cu maşini vechi, abandonate la marginea drumului. Sîntem undeva sus pe o colină. Microbuzul lasă cîţiva călători "marginali", apoi începe să coboare în viteză pe serpentine. Vedem mai întîi coastă stîncoasă de culoarea sidefului apoi, ca într-o scoică care se deschide încet, oraşul cu casele sale la fel, acoperişurile cu olane roşii, treptele abrupte din piatră care nu se văd, dar care coboară toate spre mare.