La Novaci: poveşti cu păstori şi generali

Fermieri şi turişti Aproape de Horezu, Novaciul e un oraş de păstori. La stînga rîului local, Gilort, sînt novăcenii pe care primarul Ion Chiriac , profesor de matematică şi membru PSD, îi numeşte "străini", veniţi în general dinspre Mărginimea Sibiului, peste munte, pe la 1780, datorită represiunilor din Transilvania: aceştia erau proprietari de pînă la 1.000 de oi. Acum, numărul de oi aparţinînd oamenilor locului este în scădere; mai sînt doar vreo 30.000 de oi. Cauzele sînt împărţirea pămînturilor IAS-urilor şi CAP-urilor, unde erau duse, înainte, oile la păscut, şi faptul că produsele agroalimentare nu se mai caută: lîna, de pildă, e foarte prost plătită, în jur de 15-20 de lei kg. (Înainte de '89 era 30 de lei, ceea ce pe atunci era mult.) Totuşi, tradiţia păstoritului nu s-a pierdut, oamenii, mai ales cei tineri, înlocuind oile cu vacile, din care multe familii au peste 15. Este în zonă şi o fabrică de lapte; oficial, laptele se plăteşte destul de prost, 4-5.000 de lei, 6.000 de lei cu subvenţia de la stat. Doar pe piaţa liberă preţul e mai mare, între 10 şi 12.000 de lei kg. La vaci: modelul francez Ceea ce nu e suficient, spune primarul Chiriac, care a fost în Franţa şi a văzut ce trebuie făcut pentru a căpăta statutul de fermieri: trebuie o suprafaţă mult mai mare de teren decît cele 3-4 ha pe care le au oamenii din oraş, plus utilajele necesare, care să te ajute să hrăneşti şi să îngrijeşti eficient animalele, la care se adaugă tancuri de răcire a laptelui, mulgător... În Franţa, la o fermă cu 60 de ha şi 35 de vaci, 20 de tauri şi 30 de viţei, nu erau decît doi oameni, dar totul era mecanizat, şi în 10 minute le dădeau de mîncare, ele se autoserveau, iar dejecţiile lor mergeau într-o groapă specială, fiind folosite apoi drept îngrăşăminte. "Proprietarii fermei, deşi făceau singuri toată munca, aveau timp şi de o cafea, şi de un televizor, chiar am purtat discuţii intelectuale cu ei. Însă îşi puneau şi ei problema dacă vor mai rezista cu ceea ce ei numeau o fermă micuţă: cînd le-am dat ideea să mai angajeze doi oameni care să-i ajute, mi-au spus că aşa nu le-ar fi convenabil, ar ieşi în pierdere" - povesteşte primarul. Crescătorii novăceni sînt interesaţi de asemenea ferme, mai ales că statul îi finanţează, dacă îndeplinesc condiţiile cerute, cu 60% din costuri. Dar mai e pînă atunci: vin la Primărie să afle despre diverse proiecte, însă documentaţia este stufoasă. Produsele obţinute din toate aceste combinaţii ar putea contribui la dezvoltarea agroturistică a zonei. "Străinii caută agroturismul, vor plăti mult pentru sejururi aici" - consideră dl Chiriac. "Unii din francezi au spus că n-au ştiut ce înseamnă un gust bun al mîncării, pînă nu au venit aici." Novăcenii însă au mîndria lor: ei îşi ţin camerele bune în continuare nelocuite, doar pentru a se întrece cu vecinii. De partea dreaptă a Gilortului sînt novăcenii get-beget, băştinaşi care, în general, se ocupau cu tăierea şi prelucrarea lemnului. Şi în domeniul acesta, evoluţia lucrurilor a mers în aceeaşi direcţie: exista o fabrică de lemne, unde lucrau peste 400 de oameni, care, în '89, a fost cumpărată de unii din întreprinzătorii-fantomă şi dusă la faliment, ba chiar a ars. Rînca şi magnaţii În rest, povestea localităţii împărţită de un rîu cu nume ciudat merge pe făgaşul cunoscut: primarul declară că se bate pentru a-i obţine statutul de staţiune turistică pentru Novaci, mai ales că se pot lăuda cu munţii, de altitudini mari (5-6.000 m) şi cu celebra staţiune Rînca, unde deja s-au construit o serie de hoteluri şi vile ale magnaţilor locali. Iată cum îşi descrie primarul teritoriul din subordine: "Localitatea cea mai înaltă din România, cu un domeniu schiabil foarte valoros, nepus deocamdată în evidenţă, deşi avem 2 teleschiuri. Prin proiectul nostru, care acum e în faza de aprobare naţională, vrem să deschidem 4 pîrtii mari de schi, pînă la 2 km, un telescaun şi să lucrăm la canalizarea zonei. Alimentarea cu apă deja s-a făcut, plus că, în Rînca, s-a construit enorm în ultimii ani: sînt 5 hoteluri, dintre care unul de 3 stele, unul al Rompetrolului, altul al minerilor; unul cu 5 nivele şi saună. Dacă se vor face şi drumurile (spre Săcelu şi Tismana) şi vor apărea mijloace de transport locale, zona va putea asigura turiştilor un sejur de două săptămîni, în care să şi viziteze, să se şi odihnească, să simtă aerul de munte, să facă şi baie de nămol, să aibă şi-un pescuit, şi-un schi, Ťun complex»" - conchide, optimist, primarul. Un muzeu neoficial Principala atracţie a Novaciului mi s-a părut însă muzeul neoficial al localităţii, situat în casa neobositului său fondator, inginerul Grigore Cuţuliga . Şeful - timp de 40 de ani - al uzinei electrice din zonă, la cei 80 de ani ai săi dl Cuţuliga este întruparea istoriei orale a Novaciului. Pe care o debitează calm, cu lux de amănunte, neomiţînd să ofere justificări naturale şi niciodată răutăcioase, poveştilor relatate, cu un optimism şi entuziasm incredibile. În propria lui casă, inginerul Cuţuliga a strîns cărţi poştale, cărţi de istorie, medalii, insigne, fotografii legate de viaţa celor două mari personalităţi ale Novaciului - Dimitrie Brezulescu şi Virgil Răduţescu - ale căror vieţi le ştie pe dinafară, aproape la fel de bine cît propria lui biografie. De altfel, muzeul a debutat astfel: după şcoli şi război, întorcîndu-se acasă, Cuţuliga a găsit toate cărţile poştale pe care le trimisese; mama lui le păstrase. Plus că generalul Răduţescu, a doua mare personalitate a Novaciului, de care muzeograful nostru neoficial povesteşte cu adoraţie, i-a lăsat tot ce-a avut: "Nu avere, ci nişte lucruri extraordinare: aceste albume care reprezintă istoria primului război mondial, primite de la regina Maria, al cărui medic curant a fost. Mi-a lăsat şi decoraţiile pe care le-a primit de-a lungul celor trei campanii la care a participat: 1913, 1916-1918 şi în cel de-al doilea război mondial". Băiat de trupă la regiment Dimitrie Brezulescu, al cărui bust se află în centrul Novaciului, născut în 1880, crescut de familia Răduţescu pentru că a rămas orfan de mic, este fondatorul primei bănci populare din localitate, Banca Populară Gilort. Aceasta era de obşte şi i-a ajutat pe membrii ei să-şi dezvolte gospodăriile, i-a împroprietărit pe cei veniţi de peste munţi, ba chiar a reuşit să cumpere moşiile pe care era aşezat Novaciul. Viaţa lui Virgil Răduţescu este povestea preferată a muzeografului, mai ales că e în strînsă legătură cu propria lui poveste: "Fiind copii de ţărani, eu şi fratele meu nu am avut posibilitatea să mergem la şcoală. Tatăl meu ducea lemne familiei Răduţescu. El i-a spus bătrînului Răduţescu: ŤAm o rugăminte. Cînd vine băiatul dvs., am şi eu doi copii, n-aş vrea să se chinuie şi ei cum m-am chinuit eu». La Paştele din 1935, vine locotent-colonelul Răduţescu, care era medicul-şef al Diviziei de gardă regală. A trimis vorbă să ne aducă şi pe noi acolo. Terminasem clasa a patra: n-aş putea să vă descriu ce am simţit, că nu mai simţeam nimic. La un moment dat, iată ce a spus locotent-colonelul: ŤTată, pe ăsta micu' vreau să-l dau la Marină. Pe cel mare, mai slăbuţ, îl dau la Aviaţie». Peste două săptămîni, zice ŤSă-i dăm pe amîndoi la Aviaţie»". Cam aşa sună poveştile inginerului de uzină electrică - spontane, sentimentale, directe. Biografia lui, ca şi cea a lui Răduţescu, se brodează perfect pe canavaua epocii: Răduţescu a fost medic-şef al Batalionului 15 Războieni, în timpul primului război mondial; apoi, în zona Segarcea, unde izbucnise o epidemie de holeră în care mureau sute de oameni pe zi, el a organizat un lazaret în zona calamitată, pentru care a primit, de la regele Carol, Meritul sanitar Clasa a treia; în sfîrşit, la examenul de licenţă, în care juriul a fost prezidat de celebrul (pe atunci) chirurg Toma Ionescu, fratele lui Take Ionescu, a obţinut titlul "Magna cum laude". Cuţuliga însuşi, la 12 ani a devenit copil de trupă al Regimentului de gardă "Regina Elisabeta" (prin 1934-1935): "M-am trezit îmbrăcat militar. Am intrat în această viaţă de cazarmă, sculat la ora 5, culcat la ora 9, cu goarnă tot timpul. Picînd, primul an, la Şcoala de Aviaţie din Mediaş, m-am dus la şcoala primară din comuna Militari să fac clasa a cincea. Plecam dimineaţa de la regiment, mîncam şi eu cîte un colţ de pîine acolo şi mă duceam la şcoală. Acolo, copiii mîncau şi eu stăteam mai departe. Într-o zi, mă cheamă directorul şcolii în cancelarie. Mai era acolo o doamnă. Mă întreabă ce mănînc. Eu spun. Mă întreabă cu cine stau în bancă. Eu zic: Cu ŤPiroşanu Victor». Şi directorul zice: ŤDe astăzi înainte, în fiecare zi la ora 10, te duci cu Piroşanu şi staţi la un loc amîndoi, că aveţi de la doamna (care era mama lui Piroşanu) porţiile voastre de mîncare». Şi aşa am făcut un an de zile şcoala". 40 de ani pe scaunul lui Tătărescu Dl Cuţuliga a făcut gimnaziul industrial la Novaci, care s-a asimilat cu liceul. După aceea şi-a văzut visul cu ochii şi a intrat, în cele din urmă, la Şcoala de Aviaţie de la Mediaş. Fratele lui a murit de tuberculoză în '42. În '45 a terminat şcoala, a fost - nu pentru mult timp - în Cehoslovacia. Deşi avea contract cu armata pe 9 ani, a reuşit să iasă de acolo, prin intervenţii, şi să intre la facultate, unde a făcut Electromecanică, la Politehnică. După care, s-a întors în satul lui, unde a devenit şeful uzinei electrice din zonă: "40 de ani am stat pe acest fotoliu, care este al lui Gh. Tătărescu, fostul prim-ministru al României" - precizează dl Cuţuliga. Pasiunea dlui Cuţuliga rămîne trecutul Novaciului şi al familiei sale, pe care-l păstrează cu sfinţenie în mintea sa şi în muzeul care, poate, cîndva, va deveni muzeul oficial al localităţii. Felul în care inginerul uzinei electrice păstrează istoria este unul pe care atît istoricii antici, cît şi susţinătorii corectitudinii politice l-ar aprecia: fără ură, părtinire şi cu o înţelegere bonomă a evenimentelor şi personalităţilor - de pildă, la Şcoala de Aviaţie de la Mediaş - unde a studiat Cuţuliga - a fost elev şi regele Mihai: "Pe tabla de onoare, promoţia 1937, era scris Mihail I, mare voievod de Alba Iulia, ca şef de promoţie. Dar lîngă el era scris şi adevăratul şef de promoţie, un copil din Ialomiţa, unul Mina Vasile, care era de 10 ori mai deştept decît el. Mihai nu-nvăţa că nu avea nevoie".