La

În fiecare dimineaţă de la ora cinci, culoarele tăcute ale "Dragonului Roşu" prind din nou viaţă şi încep să răsune de voci şi de zgomotul obloanelor de metal ale prăvăliilor. Apar vînzătorii, zgribuliţi sub răcoarea matinală. Chinezi, ţigani, români, turci şi arabi se răspîndesc care încotro, îşi deschid tarabele şi încep să îşi aranjeze marfa. În scurt timp vor avea de încheiat afacerile "mari" pentru că acum este ora cînd vin "oamenii de afaceri" serioşi, cei care cumpără "en gros", şi nu "la bucată" (cumpărătorii de ocazie, cei care vin doar după un blug sau un tricou apar abia după ora 10). "Serioşii" sînt buticarii din centrul oraşului care vin cu microbuze şi vînzătorii ambulanţi (care vin cu plase de rafie), şi care revînd mai apoi marfa în oraş, cu un oarecare adaos. "Nu prea mare", îmi spune o basarabeancă, venită în Bucureşti de mai bine de zece ani. Are trei plase enorme de rafie. Goale. Vine să le umple cam la două zile în complex, dimineaţa cît mai devreme, cu şosete şi lenjerie sau ce-i mai comandă clienţii. Trecătorii străzilor bucureştene pe care şi i-a fidelizat, în marea lor parte, sînt pensionari. Tinerii - îmi spune - au fost acaparaţi acum de magazinele de "10 lei bucata". Care, mă asigură, tot de aici se aprovizionează, dar buticarii îşi permit să revîndă mai scump. Una e să cumperi de pe umeraş, alta - din traistă. În ceea ce o priveşte, ia chiloţi cu un leu, îi vinde cu doi, ia ciorapi la trei, îi vinde cu cinci. Supravieţuieşte. Cît să-i acopere "benzina", adică spatele rupt de greutatea sacoşelor şi biletul de tramvai. Preferă să cumpere de la "Dragonul Roşu", de la chinezi. Aici cît ceri, atît primeşti. Dincolo, în "Europa", unde majoritatea sînt, ori minoritari, ori românaşi puşi pe căpătuială, trebuie să te tocmeşti şi la urmă tot ieşi pe minus. La început, cînd "Europa" era a chinezilor, situaţia era alta. Mai apoi au venit celelalte naţii, au simţit că e rost de bani şi, sub reclama de "ieftin" impusă de orientali, au început să dea aceeaşi marfă, dar mai scumpă. Păcălind cumpărătorul convins că "mai ieftin" nu există. Aşa că ea, martoră legitimă a transformărilor, preferă onestitatea vînzătorilor orientali, celei a europenilor. Tinerii vînzători chinezi din complex poartă geci de motor şi o atitudine "emo" (pantaloni strînşi pe picior, adidaşi sau tenişi, tricouri mulate şi inscripţionate, părul lung, cu breton întins pe o parte a feţei, de multe ori acoperindu-le ochii şi jumătate din faţă). Sînt micuţi, dar încearcă parcă să compenseze statura printr-o atitudine agresivă. Dacă le eşti cumpărător, te măsoară din cap pînă în picioare cu priviri dure şi oblice. Te judecă parcă, te tratează cu un aer superior. Merg pe scutere sau motoare, traversează în viteză culoarele înguste, mai strîmte chiar din cauza hainelor care atîrnă agăţate în cîrlige ori zac în maldăre în cutii de carton, aruncate în mijlocul drumului. Sau vînd chiloţi la un leu bucata, sutiene la doi şi sînt revoltaţii sorţii, adolescenţi smulşi din mediul lor de acasă, tîrîţi în altă ţară, în altă cultură. Prieteni români nu prea au, preferă comunitatea. Deşi mai adaptabili, deşi cunosc limba română mai bine ca părinţii sau rudele lor mai vîrstnice, preferă să nu o vorbească şi, în afară de preţul mărfii, altceva nu prea poţi scoate de la ei. La fiecare întrebare mai personală pe care le-o adresezi, se fac că nu înţeleg, comentează cu prietenii lor şi rîd. Învaţă să supravieţuiască. Părinţii lor sînt mai prietenoşi. Încearcă să-ţi răspundă, dar nu prea te înţeleg. "Rochiile astea sînt tradiţionale? Cum se numesc?" "400 scurtă, 450 lungă... bluze, 200..." "Sînt frumoase, dar au şi o denumire... Numele? Cum se numesc?" "400 scurtă, 450 lungă..." Dacă îi întrebi de şcoală, unde le merg copiii la şcoală, spun doar "copiii înapoi China", după care încearcă să-ţi distragă atenţia oferindu-ţi blugi sau pijamale. Viaţa personală, ce fac în afara complexului, nu trebuie să te intereseze. Nimeni nu înţelege nevoia de detalii, nimeni nu vrea să vorbească mai mult decît e necesar. Dacă insişti, încep să te privească cu suspiciune. Aici se fac afaceri, nu se leagă prietenii (după cum ne povesteşte o vînzătoare "europeancă", româncă: aici fiecare e cu treaba lui, chinezii cu românii se înţeleg atîta vreme cît fiecare stă în banca sa). În complex, raziile poliţiei sînt destul de frecvente. Evaziuni fiscale, reglări de conturi. Este un loc de care încă se prind multe semne de întrebare şi unde jurnaliştii sau poliţiştii sînt văzuţi ca perturbatorii micului univers, protejat prin legea tăcerii. Exilul pentru supravieţuire marchează aici, de altfel, multe destine. Pentru mulţi imigranţi chinezi, "Dragonul Roşu" e o binecuvîntare unde nu ajung decît prin "cunoscuţi", familie sau prieteni. Scăpînd de sărăcia lucie de acasă, venind în România, a fi vînzător sau a avea grijă de o tarabă într-un complex mizer este un vis, de departe cea mai rîvnită poziţie, avînd în vedere alte munci pe care confraţi de-ai lor le prestează în România, pentru a se întreţine. "La România e bine, la ŤDragonul Roşu», şi mai bine", ne spune un chinez bătrîn, ai cărui ochi se umplu de lacrimi cînd întrebăm dacă nu îi e dor de casă. Curios, neştiind prea multă română, cuvîntul "dor" îl pricepe, deşi îl neagă. Acasă nu se poate duce prea curînd, are cetăţenie română prin căsătorie, iar acum în China nu poate intra decît cu viză. Dar preferă să rămînă aici. Acasă sărac, aici om. Iar ochii lui ne spun fără cuvinte toate poveştile emigranţilor de nevoie: la "Dragonul Roşu" se supravieţuieşte.