Horea, un brand rural

După un drum lung, de la Bucureşti la Alba, mai faci încă unul foarte lung de la Alba la Horea. Un drum care pare nesfîrşit în lipsa oricărui indicator (boală veche, aproape cronicizată a drumurilor judeţene româneşti), un timp perceput extins şi prin nesiguranţa destinaţiei: ajungi - nu ajungi - şi, pînă la urmă, unde ajungi? La un moment dat însă, farurile aproape că se izbesc de o plăcuţă fantomatică, apărută din te miri ce: un Sat european în mijlocul pustiului. Apoi lucrurile încep să se precipite: treci pe sub o Poartă Monumentală, un fel de arc de triumf rural, sculptat cu imagini de istorie, şi imediat dai de un alt simbol: o roată de lemn, şlefuită şi lăcuită, o roată mare şi frumoasă, Roata lui Horea. Etalarea simbolurilor continuă. Ajungi în mijlocul satului şi îţi dai seama că ai intrat într-un fel de fan-club Horea. Pentru că deşi satul nu diferă ca imagine prea mult de alte sate româneşti, elementele surpriză - o primărie şui, construită după modelul Casei Albe, un supermarket în toată regula, cu autoservire, coşuri de plastic şi pastă de ardei bulgărească - se îmbină cu un sentiment de mîndrie locală, intens trăită şi conştientizată: aici Horea este revoluţionarul în absolut. Deşi eliminat din unele manuale de istorie, în satul moţilor de la poalele Bihorului, Horea a depăşit statutul de erou (respectat de mulţi alţii printr-un bust sau o troiţă serbată la răstimpuri), devenind deja un brand - e considerat un fel de Atatürk local. Portretul zugrăvit pe pereţii căminului cultural, sculptat pe uliţe, pictat prin casele oamenilor, îmbogăţeşte pereţii pensiunilor, ai magazinelor şi ai multor inimi bătrîne şi melancolice. Cu 4x4 spre chef la Fericet Însă în afara cultului spiritual pentru eroul naţional, aici mai domneşte un cult. Cel pentru maşinile 4x4. Nu din cauza snobismului sau a nivelului de trai, ci dintr-o simplă necesitate. Cînd plouă, noroiul face drumurile impracticabile, şi cum satele din împrejurimi sînt răspîndite pe dealuri, accesul nu s-ar putea face decît cu o maşină serioasă, "de bărbat", nicidecum cu una de "trotuar". De aceea în dimineaţa comemorării a 223 de ani de la moartea lui Horea, am dat cu ochii, în primul rînd, de o sumedenie de jeep-uri adunate în jurul Porţii. Mai apoi, de oamenii din ele. Îmbrăcaţi de duminică, cei avuţi, în haine populare, frumos ţesute, ca o celebrare a vieţii, oficialii, în costume încinse de-a curmezişul cu panglica tricoloră şi soborul de preoţi, cu crucile şi lumînările. După împărţirea oamenilor, a merindelor şi a vinurilor pe maşini (noi nimerind în maşina primarului, pe bancheta din spate, printre sticle şi mingi de fotbal - a căror trebuinţă aveam să o înţelegem mai tîrziu), purcedem la urcarea dealului spre Fericet (satul lui Horea). Iar drumul a justificat întru totul existenţa jeep-urilor. Strîmt, înecat în noroi şi în serpentine, abia îngăduie maşinilor să înainteze, încet, în şir indian, una după alta, cu primarul în faţă. Maşina se zdruncină, se hurducă, se ridică într-o parte, se lasă într-alta. Te ţii de ce nimereşti, te rogi să n-ai pană şi ai încredere în pasagerul din dreapta primarului (un ÎPS) şi în postul de radio al Patriarhiei, pe care încercăm să îl ascultăm, toţi - din respect şi nevoie - cucernici. Printre munţi, o sfinţire şi nişte oameni Pe dealul Fericetului te prinde fiorul unei clipe de veşnicie, clipa în care nu mai contează ratele de la bancă sau pantofii dispăruţi în noroiul halucinant. E o zi prea limpede, cu un cer prea de sticlă şi poţi vedea prea pînă hăt departe, ca să te mai intereseze dobînzile sau buna stare a pantofilor. Însă microfoanele încep să bîzîie, clipa dispare şi-ţi aduci aminte de toate. Soborul de preoţi se încinge în jurul unei mese. Colaci înfipţi în sticle de bere, bucate aşteptînd sfinţirea. Deasupra lumii, un peisaj veşnic, în mijlocul oamenilor: "Sfinţeşte-ne pe noi ce ne-am adunat azi în jurul acestui monument". Slujba începe, imnurile se ridică spre cer, trăgînd după sine mulţumiri şi rugăciuni. Într-o parte, un puşti încearcă să facă ochi dulci unei puştoaice cu cozi împletite. "...un ţăran cu o inteligenţă ieşită din comun. A făcut serviciul militar în Austria, unde a învăţat limba germană." În spate, alţi copii se bat cu bulgări de zăpadă. Se trece la inaugurarea Casei Memoriale. Se dezveleşte bustul. "Sfinţeşte, Doamne, acest bust..." Din difuzoare izbucneşte, cu toţi decibelii demni de o manea de cartier, muzică patriotică. Se aduc coroane de flori. O băbuţă mărunţită de ani îşi scoate batista din buzunar. Îşi şterge ochii. O cheamă Rafira. O întreb de ce plînge. "Pentru că e tare frumos. Aici sus la noi nu vine niciodată aşa o petrecere frumoasă. Aici se face doar parastasul, pe urmă se mută în centru. Azi avem şi noi pentru prima dată şi biserică şi muzică şi mîncare. E ca de Crăciun." Apoi, femeile îşi pun şorţurile. Unele amestecă balmoşul (un fel de mămăligă fiartă în smîntînă), altele împart aperitivele: gogoşi şi cozonaci. Bărbaţii cu ulcele de pămînt în mînă dezbat soarta omenirii. Într-un cort separat e masa pentru preoţi şi oficiali. Cheful se încinge, lăutarii cîntă de mama focului. Se trece la platouri cu mezeluri de tot felul, brînzeturi şi, cum sîntem în post, sărmăluţe cu orez. Mai într-o parte, cîţiva copii au încins un meci de fotbal în toată regula (înţelegem de ce primarul avea mingi în maşină). Directorul şcolii "Sînt copii buni." Stă sprijinit de un gard, pe o piatră iţită din noroi şi îi priveşte. E profesor de "limba aritmetică", director din 2005. "Am predat 18 ani în această şcoală şi pot spune că mai mult de 40% dintre elevii noştri reuşesc la licee foarte bune din Cîmpeni, Alba Iulia sau Abrud... Din păcate, puţini se mai întorc... zona nu le oferă mare lucru." Despre oful celor din Horea, faptul că multe manuale de istorie l-au exclus pe revoluţionar... "copiii de aici ştiu foarte bine cine a fost Horea. În fiecare an se întîlnesc pe dealul acesta să evoce evenimentul." Observ: copiii sînt foarte cocheţi, "în pas cu moda"... a depăşit "moda" vestimentaţia? "Nu sînt încă atît de emancipaţi, nu avem probleme comportamentale. Buna creştere încă rezistă." Scriitorul Ioan Costea e într-un fel scriitorul satului. "Sînt deja la a treia carte" - ne spune despre Misterele Horei. Nu e istoric, ci inginer silvic, dar consideră aceasta un atu. "N-am obligaţia să respect programele istoricilor. E o eliberare de jugul metodologic. Dintr-un om poţi face un specialist, dar dintr-un specialist e mai greu să faci un om." Cartea sa încearcă să identifice exploatarea aurului cu ajutorul mercurului. "Mercurul apare mult în descîntecele locale ca Ťargint viu»". A fost folosit aici pe scară largă pentru a săpa vîna de aur din munţi. În timp, urmăriţi de autorităţi, locuitorii au mascat şteampurile, îngropînd meşteşugul. "Mi-e teamă că acelaşi lucru îl fac şi intelectualii de azi. Cu o oarecare perversitate încearcă să oprească moţul să-şi facă activităţile din timpuri străvechi." Roşia Montana? "Intrăm într-o lipsă de alternativă fără să fie cazul. Sînt resurse care trebuie exploatate, însă oamenii care au prestigiul sărăciei găsesc întotdeauna motive să îi facă şi pe cei care ar avea şansa îmbogăţirii să rămînă săraci." Ultimul descendent al lui Horea Se distinge prin atitudine. Fizic, faţa prelungă, ochii albaştri. O vorbă dulce, dar apăsată. O anumită revoltă şi puţină melancolie. "Lui Horea nu i se dă însemnătatea pe care o merită. E mai preţuit de istoricii străini. Noi povestim mai mult despre Mihai Viteazu, despre Carol, dar nu şi despre eroii reali şi valabili ai istoriei noastre. Horea a luptat efectiv pentru oameni, nu a avut nevoie de favoruri sau faimă. Şi nu spun asta pentru că sînt descendentul lui. Dar am un fel mai justiţiar de a fi. Sîntem un popor care nu îşi cinsteşte eroii." ...Petrecerea e în toi. Soborul de preoţi a plecat, iar la masa lor ne-am aciuat noi. Ridicînd, ce e drept, cîteva sprîncene. Nu se prea face să stai acolo. Sîntem atacaţi de un mesean. Dacă sîntem de la Bucureşti, sîntem ţigani, iar dacă ţinem cu Băsescu, nişte inculţi. Ne caracterizează tranşant şi fără drept de apel, în timp ce un consătean se prăbuşeşte sub povara vinului, printre mese. Cîţiva se reped să-l ajute. De afară, un huruit nedesluşit. Un sătean cu chef de viaţă se urcase în tractor şi dărîmase gardul din jurul casei memoriale. Oamenii rîd, el rîde. Doar mai departe o băbuţă urcă lăcrimînd, încă emoţionată, spre căsuţa ei, cu o bocceluţă cu merinde într-o mînă şi cu o carte de vizită primită de la o jurnalistă, în cealaltă. I-a promis că vine la vară să o vadă. Pînă atunci îi va pune cartea de vizită la locul de rugăciuni. Serbarea asta a fost cea mai frumoasă din viaţa ei.