Gripa aviară, ţăranii şi autorităţile

Pînă nu de mult, gripa aviară era pentru români o boală exotică, de care auzeau din cînd în cînd, la televizor. O ciudăţenie. Nu înţelegeau prea bine despre ce e vorba şi de ce e aşa de periculoasă. Orăşenii erau mai informaţi decît sătenii. Toamna trecută, această ciudăţenie a poftit şi pe la noi. Dar bineînţeles, nu în zonele urbane şi cosmopolite, ci tocmai la ţară, în România profundă... la Ceamurlia. La început s-a creat panică. Tot orăşenii cei informaţi au fost mai speriaţi. Doctorii nu mai pridideau cu explicaţiile. "Nu puteţi lua această boală dacă locuiţi în condiţii civilizate şi vă plimbaţi pe Calea Victoriei" - spunea unul dintre ei. Gripa a lovit păsările oamenilor de la ţară, care erau mai speriaţi de ce vor face autorităţile, decît de boala propriu-zisă. Se aude că şi astăzi mulţi săteni cărora le mor păsările de o boală pe care n-au mai pomenit-o, dar despre care bănuiesc ei cam ce-ar putea fi, tac din gură de frică să nu vină cineva să le omoare toate păsările. După Ceamurlia au urmat alte sate. Focarele, aşa cum ştim, au început să fie închise şi deschise pe rînd. Într-o zi s-a auzit că boala s-a apropiat de Bucureşti. În satul Scărlăteşti din comuna Cireşu, judeţul Brăila, la doar vreo 120 de kilometri de Capitală, primarul Tobă ar fi vînat păsări sălbatice, în ciuda tuturor interdicţiilor. Le-a dus seara acasă, în gospodărie, iar peste cîteva zile i-a murit o curcă. Probele au urmat clasicul traseu, testarea rapidă, locală, şi apoi la Londra pentru verificarea definitivă. Rezultatul: H5N1, virusul letal. Comuna era deja în carantină. Nu mai intrau în ea decît păsările cerului, adică tocmai inamicii. Echipele de oameni cu halate albe şi măşti verzi au început să ia păsările de prin curţi. Trenul n-a mai oprit din acea zi în halta din sat. Navetiştii n-au mai putut merge la serviciu sau pe unde mai mergeau ei. Nişte păsări au fost aruncate însă în foc, de vii, chiar în faţa obiectivului vigilent al unei camere de filmat. Imaginile au făcut înconjurul ţării şi chiar al lumii. O gîscă cu aripa frîntă s-a întors acasă la proprietar. Şeful direcţiei sanitar-veterinare, dl Vînătoru , a fost destituit de ministrul Flutur. Cam asta era situaţia cînd am ajuns la marginea satului Scărlăteşti. Primirea oficială În dreptul plăcuţei de pe şosea pe care scria Scărlăteşti, era aşternut un covor roşu. Nu pentru protocol. Mustea de dezinfectant. În spatele lui, rezemat de o maşină, stătea dl Vînătoru. Destituit, dar în funcţie, apărînd satul de orice intrus (în special de ziariştii de la care spunea că s-ar trage toate relele). Nici un fel de telefoane sau aprobări nu l-au înduplecat să ne lase să intrăm. Am fi făcut-o, evident, doar cu voia autorităţilor, cu echipament special şi respectînd toate regulile care erau de respectat. Dar, pînă la urmă, totul depindea de dl Vînătoru. El era ultima instanţă. Şi era prea supărat şi speriat ca să cedeze. Cînd a văzut că noi, ziariştii, insistăm, aşa cum ne e felul, a arătat chiar spre jandarmul care stătea de pază şi l-a făcut să-şi încordeze puţin muşchii şi limbajul. Undeva, în spatele lui, la vreo sută de metri, am văzut cum defila un pluton de oameni în halate albe. Se duceau la masă după o zi de lucru (adică de căsăpit raţe, gîşte şi găini). La marginea satului cel însorit şi paşnic, în care ciripeau păsărele (cu sau fără gripă), echipa de "eutanasiatori" forma o imagine uşor suprarealistă. Cîteva zeci de oameni în alb, încolonaţi şi parcă plutind în zare, prin fumul tulbure al unui tractor care le deschidea drumul duduind, trăgînd după el o cisternă cu o cruce pe ea. Un fel de pluton al morţii aviare, format din inşi cu părul prins sub caschete verzi de plastic. S-au spălat pe mîini, s-au dezinfectat şi au început să mănînce din gamele, fără să-şi scoată halatele sau căştile. Sătenii liberi şi, pînă nu de mult, neştiutori în ale gripei aviare, care păreau că trăiseră, în ultima vreme, cel mult după regulile date de Dumnezeu, se găseau dintr-odată sub ocupaţia unor asemenea trupe albe, ordonate şi aproape mute din cauza măştilor. Trupe ce acţionau sub imperiul dezinfectării perfecte şi care erau animate de un singur mare obiectiv: fără nici o pasăre. Transbordarea şi doctor Bubo La intrarea în sat se adunaseră mai multe maşini . de marfă. Aşteptau să vină cineva să le preia încărcătura şi s-o ducă la prăvălia din sat. Şoferii se plictiseau prin jurul dubelor. Unii jucau table. La un moment dat, în zare, dinspre sat, a apărut o căruţă. Încet-încetişor, la pas, s-a apropiat de covorul roşu, în vociferările de nerăbdare ale şoferilor. Din dube au început să fie scoase baxuri (pînă atunci nu se gîndiseră să le dea jos din maşini) de apă minerală şi navete de coniac, ei bine... marca Unirea. Au început să fie numărate şi trecute peste covor, pentru a fi încărcate în căruţa cea înceată şi delabrată. Era de aşteptat ca, în toată această scenă, să apară şi Dorel, făcînd vreo boroboaţă, spre amuzamentul colegilor. Dar coniacul cu pricina a fost transbordat fără incidente, într-un mod cît se poate de sobru, cu destinaţia: săteni iarna în carantină. La un moment dat, dinspre şoseaua Brăilei, a venit o maşină de poliţie. Un Volkswagen Passat, din acela combi, cu portbagaj mare, în ton cu imaginea pîntecoasă a poliţiştilor de pe la noi şi care, de fiecare dată cînd îl vezi, te face să te întrebi de ce are nevoie poliţia de un aşa portbagaj. În fine, din el s-au dat jos doi tipi. Unul în uniformă albastră, parcă de gală, celălalt în civil. Civilul vorbea întruna, explicînd cîte posturi de pază au instalat şi cum se patrulează prin sat. Cel în uniformă asculta cu mîinile la spate. Se apropiau la pas de covorul roşu. Ajunşi în dreptul lui, s-au oprit. Jandarmul de pază a luat poziţie de drepţi. "Mergem pe jos?" - a întrebat civilul. Ofiţerul a avut o oarecare ezitare. Atunci civilul s-a apropiat de el şi l-a apucat de cot înţelegător. "Ţi-e frică?" - l-a întrebat cu voce scăzută, dar nu destul de înceată pentru urechile noastre (ale presei). Poliţistul s-a scuturat spunînd că nici vorbă. Au pornit amîndoi, cu stîngul pe covor. Mi-a adus aminte de desenul animat Doctor Bubo , în care o bufniţă doctor şi un vultur inspector survolează, aripă lîngă aripă, o comunitate de animale, cărora le rezolvă diverse probleme. Virus celebru în găinaţ În cele din urmă am hotărît să plecăm de la poarta satului Scărlăteşti şi să vedem ce mai e şi prin localităţile din împrejurimi. Mai precis, în satele cu nume gemene - Dudescu şi Dudeşti. Sătenii, îngrijoraţi, ne-au spus că şi lor le mor păsările. Nu în toate curţile, ci doar în unele. Întîi "se prostesc", apoi se învineţesc la gît şi apoi mor. Un ţăran ne-a spus că el le taie cum dau primele semne de boală şi că le mănîncă pentru că "dacă se prostesc de tot, nu prea mai sînt bune". Am intrat într-o curte să vedem şi noi cum arată nişte păsări "prostite". Stăteau zburlite, una în alta, cu ciocul între pene. În sfîrşit, vedeam cu ochii noştri, pe viu, efectele celebrului virus de teama căruia tremura întreaga omenire. Ne-am simţit pentru o clipă ca în prima linie a frontului, pătrunşi de sentimentul datoriei şi foarte atenţi să nu ne atingem de nimic. Numai că pe jos, prin ogradă, era numai găinaţ, pe care cu greu l-am putut evita. Ţăranul nu-şi făcea însă nici un fel de probleme. Mi-a spus că-şi doreşte să vină veterinarul cît mai repede, să-i dea bani, înainte să-i moară toate găinile, deoarece pentru păsările moarte nu se dau despăgubiri. O vecină avea însă altă problemă. Păsările ei erau sănătoase şi se temea că vin echipele şi i le omoară "de bune". "N-am nevoie de bani, eu vreau să rămîn cu păsările, de ce să-mi omoare găinile sănătoase?" Fiecare cu logica şi dreptatea lui. Ciudat era faptul că noi ne plimbam prin acele sate şi curţi fără nici o oprelişte, în vreme ce localitatea aflată la doar doi kilometri era păzită cu străşnicie. Iar rudelor din împrejurimi ale celor aflaţi în carantină, li se spusese că, dacă intră totuşi în zona interzisă, n-au decît să rămînă acolo trei săptămîni, pentru că nu li se va mai da drumul să iasă. Oamenii erau bine ţinuţi sub control. Boala, în schimb, scăpase de sub orice control, iar peste cîteva zile am aflat că şi în satele pe unde trecusem a fost instituită carantina. Cauza morţii păsărilor fusese aceeaşi pe care toată lumea o bănuia: virusul H5N1. De atunci fenomenul s-a cam generalizat. Mereu se aude de noi focare. Carantina nu mai e un fenomen special şi izolat. E o stare în care frecvent unii intră, alţii ies... Nu mai e panica de la început. Oamenii nu mai sînt speriaţi, deşi pericolul probabil că de-abia de-acum începe. Iar noţiunea de gripă aviară a intrat în limbajul curent, la fel ca pesta porcină, boala vacii nebune sau dosarul Zambaccian .