Fetiţe dulci ca-n Dorobanţi...
Dacă, din motive ce ţin mai mult sau mai puţin de voinţa proprie, ajungi să treci sau să te plimbi, zi de zi, prin Dorobanţi, începi în cele din urmă să ai o percepţie modificată asupra lumii înconjurătoare - sau societăţii bucureştene, cum vreţi să o numiţi -, ca şi cum ai vedea-o prin nişte ochelari cu dioptrii greşite. Unul din primele semne ale alterării temporare a simţului realităţii este că ajungi să crezi că a avea jeep este ceva absolut natural şi la îndemîna oricui, iar parcatul acestuia pe trotuar - o chestie de bonton. Al doilea semn este că începi să fii convins că a pierde vremea prin cafenele scumpe ziua-n amiaza mare şi a face shopping de plictiseală la Mario Plaza sînt îndeletniciri obişnuite şi chiar obligatorii în viaţa oricărui cetăţean. Viaţa pare simplă şi dulce în Dorobanţi, ceea ce, pînă la urmă, nu e un păcat chiar atît de mare. La piaţă cu jeepu' Totul începe de dimineaţă, cînd băncile şi bancomatele sînt luate cu asalt (cam toate băncile mari au sucursale pe Dorobanţi, recunoscînd potenţialul financiar al zonei), pentru a realimenta proviziile zilnice de cash şi pentru diverse chestiuni de afaceri. Apar domnişoarele blonde, cu pielea puternic caramelizată pe la "studiouri de bronzare", cu sandale înalte şi rochii de firmă, apar domnii cu cămăşi albe şi costume casual din in, învîrtind agale cheile maşinii, apar puştii "de cartier" cu blugi de rapper şi şepci şmechere, îndreptîndu-se spre liceul "Caragiale". Toţi vorbesc la celulare mici, mai mici, din ce în ce mai mici, minuscule, aproape invizibile: da, iubi, acum mă duc la coafor şi mai încolo trec prin mall să văd ce au mai băgat ăştia la Mango, mi-aş lua nişte pantofi, eşti nebun frate, maşina e beton şi numa' treij' de mii e super-bine, are cutie automată? fată, vii la mate, că io nu mi-am făcut tema şi am patru-n teză, bună ziua, aş dori să-mi verificaţi soldul, vă rog, s-au executat OP-urile de ieri? a ajuns marfa-n vamă, vorbiţi cu secretara, nu sînt la birou, sînt la bancă, hai dragă, normal că a lăsat-o, că era o ţoapă, se-mbrăca numai de la reduceri, OK, vorbim, ne auzim "la un telefon", te pupic, hai pa! După bănci, încep să se populeze cafenelele şi restaurantele cu nume chic (La Belle Époque), cu rezonanţă literară (Boccaccio) sau, pur şi simplu, cu denumiri mondene (High Heels Café ); aceleaşi discuţii, aceleaşi afaceri, uneori sentimentale, aceiaşi domni cu freză îndelung gelată şi ceasuri de firmă, aceleaşi blonde la modă, cu poşetuţe colorate, ochelari de soare şi rujuri strălucitoare. Nu toată lumea stă la taclale şi cafele, unii, mai gospodari din fire, se duc şi la piaţă pentru "coşul zilnic", care conţine, după cum urmează: niscaiva somon fumé, niţică brînză Roquefort, Brie sau Camembert (după gust), o ţîră de mousse de canard (din raţă adevărată, doamnă!), oleacă de prosciutto (de la mama lui din Italia), piersici la supra-preţ, struguri (foarte dulci şi zemoşi) din Spania, ardei graşi (uriaşi, nu alta!) din Turcia, fructe exotice aduse tocmai din ţările calde. "Da, doamnă, se vînd, că aicea are lumea bani! E cartier de oameni bogaţi, aşa a fost, aşa a rămas! Toţi ştabii din Primăverii..." - îmi explică vînzătoarea de la mezeluri. Pe lîngă "toţi ştabii ăia", mai sînt totuşi şi pensionari, rămaşi de pe vremuri în apartamentele lor, rătăciţi într-o oază de mondenitate, stingheri în cartierul cu cele mai multe jeep-uri pe metru pătrat, negăsindu-şi locul în lumea strălucitoare care-i înconjoară. Pentru cumpărături, pensionarii merg agale către piaţa din Floreasca, pentru că - îmi explică o bătrînică, cu reproş în glas - "aicea-n Dorobanţi nu poţi să te atingi de nimica, duduie, e cea mai scumpă piaţă din Bucureşti". Parcul şi Războinicul Luminii În parcul Floreasca (proaspăt refăcut, foarte îngrijit şi perfect utilat pentru copii, bunici şi căţei, graţie nu ştiu-cărui-primar de sector, care nu a lăsat în urmă nici o plăcuţă comemorativă, pentru a-i adresa laude şi mulţumiri), se întîlnesc trei categorii de "consumatori" de plimbări în aer liber: bunicuţele şi mămicile împingînd cărucioare de diverse forme, mărimi şi culori, posesorii de căţei şi "găştile" de pensionari. Uneori vin şi elevi de liceu, pentru a se pupa pe bănci, la adăpostul arborilor umbroşi, dar sînt din ce în ce mai puţini - o specie pe ducă - pare-se - pentru că - nu-i aşa? - tineretul de azi nu mai e ca pe vremea noastră, nu se mai "vrăjeşte" în aer liber, ci prin baruri, mall-uri, cluburi şi alte aşezăminte culturale. Un caz special: doi tineri pletoşi, cu un aer chinuit şi neînţeles, dezbătînd cu patimă probleme de filozofie, din care vîntul mi-a adus la urechi doar cîteva frînturi de frază: "cum zice şi Nietzsche, frate!", "deci, care-i faza cu sufletu'?" şi "io chiar am iubit-o, mă!". Mămicile se reunesc pe bănci, în jurul cărucioarelor, parcate întotdeauna la umbră, formînd un fel de focus-grupuri spontane: dragă, io nu mai cumpăr niciodată Johnson, că al meu se irită pe funduleţ, tu ce iei, eu folosesc numai pampers şi n-am avut niciodată probleme cu al meu, şi cum e, cînd faceţi botezul, Doamne, n-am mai dormit de trei nopţi, că asta mică plînge-ncontinuu, cre' că are colici sau ceva, Mihăiţă, treci imediat încoace şi nu mai bate fetiţa, hai mamă, las' că trece, dacă nu laşi bicicleta aia, îţi dau nana, hai acasă să facem nani sau vrei să facem papi, ce-are mama bun, mmmm, piure de morcovi? "Grupul pensionarilor care nu îşi plimbă nepoţii" are locul său bine rezervat, un pîlc de băncuţe ceva mai departe de iureşul locului de joacă pentru copii. Vin cupluri de bătrînei, ţinîndu-se înduioşător de mînă sau de braţ, mai mult pentru a se sprijini unul de celălalt decît ca gest social sau drăgăstos, vin doamne două cîte două, afişînd o eleganţă desuetă, cu pălărioarele lor demodate şi rujurile în culori palide, vin domni purtînd şi ei pălărioare, contra soarelui, pantofi cu găurele, contra căldurii, şi tricouri pastelate, stil anii '60. Rareori joacă table, preferînd să dezbată împreună cu doamnele problema pensiilor (nu le mai măresc ăştia, că aşa au promis în campanie), a preţurilor (au crescut ceva de speriat), a eternei dileme dacă era mai bine înainte (măcar eram cu toţii săraci!) sau acum (uite că totuşi se găsesc de toate); uneori deapănă amintiri şi cîteodată domnii fac un soi de "mişto" inofensiv şi cavaleresc de doamne. La una din ieşirile din parc, a apărut de ceva vreme terasa "Ambiance Café", amenajată într-un fost WC public abandonat. Terasa este un loc cel puţin contrastant cu atmosfera paşnică şi tihnită din jur, fiind frecventată de o lume pestriţă, compusă din fotbalişti, reprezentanţi ai lumii interlope (judecînd după grosimea lanţurilor de aur), precum şi alte specimene dubioase. De cum treci prin faţă, te izbeşte mulţimea de "super-maşini" parcate, iar dintre ele răsare cîteodată, glorios şi nepăsător de parcă toată lumea ar fi a lui, un Maybach negru. Dacă ai curiozitatea de a te aşeza la o masă (precum şi disponibilitatea financiară de a plăti o apă plată cu lămîie triplu decît pe la alte terase) poţi auzi - pe gratis - cîteva perle de înţelepciune din colecţia personală a posesorului de Maybach, pe care o împărtăşeşte cu generozitate discipolilor adunaţi în jurul său. N-am reţinut nici una în mod special, dar pot să jur că toate începeau cu "Băi, băi... "
