Despre Cluj: un oraş care se schimbă de la sine

Nicăieri, în alte oraşe din ţară, n-am întîlnit semafoare a căror culoare roşie să dureze la nesfîrşit, cum sînt cele de la Cluj. Aparent poate să pară o lipsă de consideraţie faţă de pietonii nevoiţi să aştepte cîteva minute ca să traverseze strada, însă doamna Lazlo, vecina care făcea prăjituri haioş (un foietaj cu gem al cărui aluat conţine osînză de porc) atît de faimoase, încît veneau gospodine tocmai din Mănăştur care să le guste şi să-şi scrie reţeta, mi-a dat, în urmă cu aproape 20 de ani, o altă explicaţie posibilă: "Dacă mă întîlnesc pe stradă cu o prietenă, pînă se schimbă culoarea la stop, numai ce avem vreme să mai povestim, după aceea fiecare e cu drumul ei!". Într-adevăr, la Cluj poţi vedea în intersecţii mici grupuri de oameni care nu se grăbesc " între două stopuri, uită să traverseze, pentru a se saluta, pentru a lua în serios banala şi complezenta întrebare "ce mai faci?", pentru a se interesa şi de soarta altora, nu doar de cea a interlocutorilor, a cunoştinţelor comune cu care se vor întîlni probabil la următoarea intersecţie. Este doar un mic amănunt, însă care spune ceva despre ritmul oraşului, dar şi despre farmecul său. De la an la an, Clujul se schimbă, iar cei care îl vizitează periodic sînt de acord cu faptul că "oraşul arată din ce în ce mai bine" sau că "aici nu te mai simţi în România". Nu este vorba doar de schimbări superficiale, de cîteva clădiri de patrimoniu restaurate, de o infrastructură pe alocuri refăcută şi de cartiere întregi lăsate în paragină (cum s-a întîmplat la Sibiu, înainte de a deveni Capitală Culturală Europeană). Sînt schimbări în profunzime, aduse nu doar de "banii lui Boc" " cum spun acei clujeni care îl apreciază " sau de investitorii străini. Aproape fiecare stradă are acel ceva "de civilizaţie", de multe ori doar nişte detalii care, în prima clipă, nici măcar nu-ţi atrag atenţia: o curte cochetă şi îngrijită, un rond de flori pe care nimeni nu le smulge, terasa unei cafenele, o casă zugrăvită recent, însă nu în culorile ostentative pe care le poţi vedea pe Valea Prahovei, un loc de joacă pentru copii ce pare alcătuit din piese Lego abia scoase din cutie sau pur şi simplu coşuri de gunoi pe care nu le răstoarnă nimeni. Însă faptul că ele se repetă, sub alte forme şi pe o altă stradă, atît în centru, cît şi în cartiere, îţi dă senzaţia de normalitate. De fapt, sînt schimbări care vin de la sine, căci ceea ce nu a fost nevoie să se schimbe în Cluj, de-a lungul timpului, este atitudinea pozitivă a oamenilor faţă de oraşul lor (care lipseşte cu desăvîrşire în Bucureşti, de pildă). Te plimbi pe străzile unui oraş pe care locuitorii săi îl iubesc şi din această cauză te ataşezi, la rîndul tău, simţi că-i aparţii. Gheorgheni " un cartier cu repere Cartierul Gheorgheni de acum nu diferă foarte mult de cel al copilăriei mele. A rămas cel mai liniştit cartier al Clujului, un "cartier dormitor", locuit în mare parte de pensionari, cu multe spaţii verzi, cu blocuri socialiste mai puţin dizgraţioase doar din cauza faptului că au doar patru etaje, despărţite de alei care îţi amintesc de cele ale unei staţiuni balneoclimaterice. Şi reperele Gheorgheniului, cele pe care le cunosc taximetriştrii, au rămas tot unele din trecut, fostele complexe agro-alimentare din vremea comunismului: la Hermes, la Gostat, la Ciupercă şi la Mercur. Complexul Hermes, cel unde pe timpuri se formau cozile la unt şi la salam (puii sfrijiţi din care bunicile noastre reuşeau să gătească trei feluri de mîncare "se băgau" la Gostat, Ciuperca era faimos pentru croitoria sa, iar la Mercur de obicei bătea vîntul prin galantare), este acum în paragină. Supermarketul deschis prin anii ’90, la parter, n-a rezistat fiindcă locuitorii cartierului îşi fac cumpărăturile la Iulius mall sau la piaţă, în locul cofetăriei de la etaj unde îmi cheltuiam pe vafe cu fistic cei 10 lei primiţi în "zi de pensie", e un bar obscur. Un mai mare succes l-au avut, în schimb, cele trei magazine second-hand care nu au fost înlocuite de cele cu haine turceşti de duzină, "orice produs la 15 lei". Sînt haine de bună calitate, atent "selecţionate", aduse din Italia, Germania şi Ungaria, care se pot proba şi nu au acel miros pătrunzător de lucru uzat şi de dezinfectant ca majoritatea hainelor purtate. Interesantă este însă atitudinea respectabilelor doamne din Gheorgheni care le pipăie, le aleg şi le cumpără ca şi cum s-ar afla într-un magazin de lux, cu haine "de firmă", în timp ce se conversează pe un ton molcom cu vînzătoarele, despre pliuri şi cusături. Chiar dacă preţurile sînt derizorii, nu cumpără nimic care "să nu le vină bine", iar gesturile lor nu trădează jena omului sărac care se mulţumeşte cu orice. A avea o garderobă şic "din second" este ceva de laudă pentru o clujeancă, chiar dacă este de condiţie medie. Lîngă Hermes, piaţa care în urmă cu 20 de ani era alcătuită din trei tarabe cu lubeniţe şi cu cartofi a înflorit. Aici vin acum ţărăncile de la Vîlcele, Feleac, Apahida şi din alte sate din împrejurimi transformate în "suburbii" ale Clujului, femeile care nu aveau voie să-şi vîndă în mod "oficial" laptele, caşul şi smîntîna şi cunoşteau aproape fiecare scară de bloc din Gheorgheni pentru a bate la anumite uşi şi a-şi oferi produsele, uneori şi în schimbul unui tiv cusut la o fustă sau a unui pachet cu cafea, adus pe sub mînă din Ungaria. A face piaţa la Cluj este o bucurie, un schimb permanent de zîmbete şi amabilităţi, de aceea de cele mai multe ori aceleaşi respectabile doamne din Gheorgheni cumpără, la final, şi cîte un buchet de flori, simple, de cîmp, nu pentru a le dărui cuiva, ci pentru ele şi din respect de sine. Petrec o jumătate de oră în părculeţul din spatele blocului. Sînt aceleaşi leagăne pe care mă căţăram cînd eram copil, aceleaşi bănci " oare cum de au rezistat? Pe o bancă, aceleaşi vecine îmbrăcate în capoatele lor cu flori sporovăiesc şi împletesc jerseuri. Printre ele, bunica mea care are acum 90 de ani. Nu aude nimic din ce se vorbeşte, dar se preface că ascultă şi clatină din cap, cu gravitate. Într-una dintre grădiniţele înjghebate sub balcoane (o iniţiativă stranie, de prin anii ’80, a locatarilor nostalgici după viaţa lor de la ţară de a avea "pămînt" şi a împărţi o parte din spaţiul verde în parcele " fiecare apartament cu grădina lui) un bătrîn mînuieşte stîngaci o greblă. Un copil îl strigă pe altul "să iasă afară". Soarele a asfinţit, doar sus pe Feleac a mai rămas o pată de soare. Acolo s-a construit cartierul de vile Bună ziua, după numele ultimei străzi de la capătul oraşului care "te saluta" atunci cînd ajungeai cu maşina la Cluj. Clujul se extinde, unii spun că în cîţiva ani va deveni o metropolă. Însă acolo, în părculeţul din spatele blocului, nu s-a schimbat nimic, iar sentimentul este atît de reconfortant încît poţi căpăta convingerea că anumite locuri există doar pentru a avea în permanenţă unde te întoarce. Patriotism local şi nunţi cosmopolite Patriotismul local, acela care îi determină să facă haz de "mitici" şi să le spună "să-şi ia paşaport de Ardeal", îmbinat cu un soi de naţionalism naiv (în copilăria mea, Andreea "românească" n-a avut nimic de împărţit cu Andreea "ungurească" şi se jucau împreună) i-a costat destul de mult pe clujeni. În urma mandatelor lui Funar s-au ales doar cu bănci tricolore, cu cîteva statui hidoase şi cu escavaţii în preajma statuii lui Matei Corvin, pentru a se descoperi "dovezi ale latinităţii". În 2004, oraşul era viu, dar arăta prăfuit şi avea acel aer trist provincial, ca şi cum timpul ar fi fost încremenit pe loc. "Şi eu l-am votat, însă nu-mi mai amintesc din ce motive" " spune Alexandra, cercetătoare. Mircea, un alt cercetător care locuieşte de cîţiva ani în cartierul Bună ziua şi e încîntat de priveliştea de sus asupra oraşului, de care se bucură în fiecare dimineaţă, cînd îşi bea cafeaua, spune că îi place Clujul aşa cum e acum. "E un oraş suficient de mare ca să nu te simţi apăsat şi să nu te plictiseşti, dar suficient de mic ca să duci o viaţă liniştită." Mergem cu maşina lui prin centru şi îmi atrage atenţia asupra bunelor maniere ale şoferilor care aşteaptă la semafor fără să se enerveze şi "îşi fac cu farurile" nu ca să se înjure, ci în semn de salut. Apoi, îşi aminteşte de o altă perioadă "de înflorire" a Clujului, cea din perioada Caritas-ului, cînd "mergea la liceu cu taxiul". Atunci au explodat preţurile mai ales la locuinţe şi terenuri, iar Clujul a devenit un oraş scump. Inevitabil, cînd ultimii bani depuşi la Caritas n-au mai fost recuperaţi niciodată, perioada "de glorie" a trecut. Astăzi, Clujul e un oraş care tinde să devină "universal". Am întîlnit în tren doi studenţi din Israel care urmau să-şi petreacă următorii doi ani la Facultatea de Medicină din Cluj. Nu ştiau nimic despre oraşul în care aveau să locuiască, însă buna reputaţie a facultăţii a fost suficientă ca să-i convingă să vină aici. Doreau să-şi închirieze o locuinţă care să aibă şi o curte pentru ca unul dintre ei să-şi aducă şi cei trei cîini de acasă. "În plus, nu sînt bombe!" " au rîs ei " un alt argument destul de solid. În centru sînt la modă fast-food-urile cu specific chinezesc, deoarece clujenii s-au convins că pot mînca mai sănătos în pauzele de prînz decît la McDonald’s. Pe de altă parte, birtul din Mănăştur, de vizavi de cimitir, loc unde se împărţeau pomenile şi se organizau parastase, s-a transformat într-un decent restaurant tradiţional românesc în care nu ţi-e jenă să inviţi un străin, căci în meniu au şi altceva în afară de mititei şi de sarmale. CFR Cluj, o echipă de fotbal de succes în ultimii ani are cei mai mulţi stranieri dintre toate echipele din România. Fanii mall-urilor " deschise tot în ultimii ani " sînt discreţi şi nu merg acolo "de fiţe". Iar o studentă de la Facultatea de Ştiinţă a Mediului a renunţat să se uite la filme hollywoodiene şi le-a descoperit pe cele europene datorită TIFF-ului. Într-o duminică de septembrie, în Parcul Mare, într-un foişor, un ofiţer de stare civilă oficia cununii "în aer liber". La coadă stăteau mai multe perechi de miri, însoţite de nuntaşii lor, pe margine erau o sumedenie de gură-cască. Atmosfera de petrecere cosmopolită (am auzit vorbindu-se româneşte, maghiară, nemţeşte şi engleză) se îmbina cu cea de picnic. Pe mese pliante erau înşirate pahare de şampanie şi sticle de whisky, ardelence grăsuţe cu alură de mătuşi se plimbau printre invitaţi cu platouri cu prăjituri de casă, marşul nupţial se auzea în surdină. Chipurile mireselor, impecabil machiate, ca acelea din broşurile Oriflame, erau radioase, rochiile lor atrăgeau privirile tuturor celor din mulţime, printre flori şi baloane. Treizeci de nuntaşi se înghesuiau unii într-alţii ca să încapă într-o poză de grup, mireasa o ţinea de braţ pe o bătrînică de la ţară cu o privire năucă şi insista "ca mamaie să treacă în faţă!". Ceva mai departe de foişor, în diferite colţuri "idilice" ale parcului, încă mai puteai vedea alţi miri care îşi luau, la indicaţiile vreunui fotograf, o poziţie studiată pentru acea poză "artistică", unică, ce-ar fi trebuit să surprindă întreaga împlinire a acelui moment şi care urma să fie înrămată şi ţinută pe noptiera din dormitor o viaţă întreagă. Dacă ai trecut prin parc, nu poţi să nu te simţi injectat cu o doză de fericire, ca atunci cînd te uiţi la o comedie romantică şi ignori clişeele, după care ai o superficială, dar plăcută stare de bine. Şi cu atîtea mirese în jur, nu poţi să nu-ţi închipui că-ţi va merge bine cel puţin un an.