Cum să vinzi o garsonieră
- un instructaj necesar - Pentru că de la intenţie pînă la momentul semnării actelor e o cale lungă şi presărată cu grele încercări, voi intra direct în subiect. Primul pas e prospectarea pieţei imobiliare. O poţi face de acasă, de la birou, din orice loc unde ai acces la Internet. Vei descoperi că românii sînt, mai ales în ultima vreme, mari amatori de "vînzări-cumpărări", de împroprietăriri şi desproprietăriri, de achiziţii, de tranzacţii şi de multe lucruri de acest gen. De parcă o ţară întreagă ar sta cu boccelele pregătite, gata să se mute. Va trebui să cauţi o garsonieră similară cu cea pe care ai de gînd să o vinzi (te vei uita în primul rînd la zone, apoi la suprafaţe, anii de construcţie a blocurilor etc.). E posibil să găseşti aceeaşi garsonieră pe mai multe site-uri de anunţuri, însă la preţuri diferite. Faci o medie, plusezi şi stabileşti preţul "de plecare". În Militari e în jur de 65.000 de euro, pe Calea Moşilor 85.000, în Centrul Civic poate să ajungă şi la 100.000. "Aţi dat un anunţ?" Pasul doi constă în a compune un anunţ în care să-ţi prezinţi "marfa". Simplu, amănunţit, însă fără înflorituri. E musai să precizezi "îmbunătăţirile", adică gresie, parchet, termopane, uşă metalică şi alte mici detalii atractive pentru un posibil cumpărător, care demonstrează că eşti un bun gospodar şi că nu vinzi o magherniţă, o şandrama, o cambuză, ci chiar garsoniera pe care şi-o doreşte oricine. (Fie vorba între noi, mă îndoiesc sincer că există oameni care visează la garsoniere, însă în România orice e posibil!) După ce ai lansat anunţul în spaţiul virtual (mult mai vast decît cel pe care l-ai scos la vînzare), într-o primă fază, aştepţi. Nu foarte mult, căci telefonul va începe să sune metodic, pînă la exasperare. Voci prietenoase, pe tonuri profesionale, îţi vor cere să repeţi cuvînt cu cuvînt ce ai scris în anunţ, te vor întreba "dacă eşti de acord să colaborezi cu o agenţie", deşi tu sperai să baţi palma cu omul, să faci un tîrg ca la piaţă, fără intermediari. Avantaje "de a colabora cu o agenţie": îţi găsesc, chipurile, un cumpărător şi se ocupă de acte, stau la cozi şi plasează mici şpăgi pentru tine, aşa că teoretic nu vei mai avea altă treabă, decît să mergi la notariat şi să închei tranzacţia. În realitate, vei avea destule drumuri de făcut pe la administraţia financiară, vei depune cereri şi vei da cu semnătura de mai multe ori, la indicaţiile "domnului agent". La final, poţi avea neplăcuta senzaţie că te puteai înhăma la treaba asta şi singur şi că ai dat un comision (care variază între 1% şi 3% sau e "la mica înţelegere") degeaba. Agenţii... Pentru următoarea etapă, ai nevoie de nervi tari pentru că încep "vizionările". Acestea presupun să fii acasă la anumite ore şi să ai mereu într-o mînă un mop şi în cealaltă cîrpa de praf, căci prima impresie contează. Vei cunoaşte mai multe tipuri de agenţi. Agenţii foarte tineri, proaspăt absolvenţi de o facultate oarecare, care şi-au "tras" job ca să nu se mai plictisească pe-acasă, mestecă gumă lipsiţi de chef şi de orice fel de interes. Îţi vorbesc monosilabic, un pic arogant, îţi sugerează că sînt extrem de ocupaţi şi că-ţi fac un hatîr că-şi pierd timpul cu amărîta ta de garsonieră, te asigură că agenţia lor o va "promova" în ziarul Libertatea, fac poză după poză cu aparatele lor digitale, nu-ţi aduc nici un client, însă promit că "vom ţine legătura la telefon". Te sună peste cîteva zile ca să-ţi spună să laşi din preţ. "Nu s-a interesat nimeni de garsonieră. V-aş sugera să o tranzacţionăm mai ieftin...". O fată blonduţă care clipeşte des recunoaşte că visul ei nu este să vîndă case şi că ar prefera să-şi cumpere, că salariul de la agenţie nu o motivează deloc şi că va pleca cu prima ocazie în Spania unde o locuinţă decentă costă doar 30.000 de euro. Agenţii şmecheri, hîrşiţi de meserie încearcă să te îmbîrlige, să te facă din vorbe, îţi aduc clienţi care mai de care mai dubioşi sau mai nehotărîţi (unul dintre ei voia să cumpere un apartament cu trei camere şi nici el nu ştie cum de-a nimerit într-o garsonieră!), cînd le ceri cartea de vizită îţi spun că "au uitat-o acasă". Unul dintre ei îţi propune o afacere de zile mari, în momentul în care a aflat că eşti pe cale să semnezi un antecontract. "Am găsit un nou client. Un arab care are un magazin la doi paşi de dvs. Dă nouăjdemii în mînă, dar se grăbeşte. Vi-l aduc?" Dacă spui da, nu mai apare nici el, nici arabul. Dacă spui nu, scoate din mînecă un chinez cu o sută de mii. Mai sînt agenţii între 30 şi 40 de ani, care se vor ultraprofesionişti şi uneori chiar îţi cîştigă încrederea. Îmbrăcaţi în costume impecabile, îţi vorbesc excesiv de amabil şi pe un ton de parcă ar încheia o afacere de cîteva milioane de dolari, folosesc formule de tipul: "E o plăcere să colaborez cu dvs." sau "M-am convins că sînteţi un client serios şi sper că vom face împreună treaba!". Insistă cu discreţie, chiar şi atunci cînd ai vîndut deja, printr-o altă firmă. "Să fie într-un ceas bun şi să vă bucuraţi de bani! Pot îndrăzni să vă întreb cu cît aţi dat-o, pînă la urmă? Felicitări! E un preţ bun. Dacă doriţi să cumpăraţi altceva, vă stau la dispoziţie, doar să-mi comunicaţi bugetul... V-am trecut în agenda mea." ...şi cumpărătorii Dacă simţi că vei avea ceva nostalgii după traiul destul de boem, de altfel, dintr-o garsonieră, dacă eşti ataşat într-un anume fel de pereţii tăi portocalii, de gresia din baie pe care ai pus-o cu destule eforturi financiare, de rafturile care ţi-au adăpostit cărţile, de unicul gîndac pripăşit pe undeva, prin spatele aragazului, vei fi interesat, în afară de preţul bun pe care vrei să-l obţii, şi de ce fel de om este viitorul proprietar. Posibilii cumpărători se pot încadra, la rîndul lor, în mai multe tipologii. "Afaceristul" (fie el român, arab sau de alte naţionalităţi) care se dă rotund şi şmecher îţi va inspira din start neîncredere. Vine (sau nu) din provincie, e tot timpul pe fugă, "vizionează" dintr-o privire la ora 8 dimineaţa, vrea să încheie tîrgul suspect de repede. Mai are încă trei apartamente pe care le închiriază, investeşte în imobiliare. Dacă chiar este interesat să cumpere, nu negociază (pentru că ştie preţul zonei), îţi flutură nişte bani, te trage de guler la notar, îţi promite "o tranşă acum, a doua peste o săptămînă că trebe să mai fac rost de treijdămii, mama lor de bani! O să vînd nişte teren. Asta-i viaţa! Vinzi, cumperi şi uite aşa trece!". Mai sînt părinţii cu bani care caută un cuibuşor de nebunii pentru "copilul" care e în primul an de facultate. "Mai întîi o garsonieră şi dacă s-o descurca de unul singur, peste cîţiva ani îi luăm trei, patru camere!" De obicei, "vizionează" în cuplu, el e sobru şi plictisit de parcă soţia l-ar fi cărat după ea la shopping de pantofi, ea e guralivă, cusurgie, găseşte hibe peste tot. "Hm, baia asta n-arată prea bine! Aţi fost inundat, nu-i aşa? Uite, tati, aicea trebe să mai băgăm vreo cinci mii! Cît mai lăsaţi din preţ?" Şi cuplul de corporatişti. Vine numai ea (sau el), căci partenerul e la job, nu spune nici "da", nici "ba", se gîndeşte doar la gaura pe care creditul o va face în bugetul familiei, dacă merită, dacă are ceva sens pe lumea asta. De aceea, îi tună şi-i fulgeră, pretinde ca totul să fie perfect, căci "alţi bani nu mai am de băgat!", micul computer din creier calculează, calculează... Dacă reuşeşti să ajungi la o înţelegere cu unul dintre cei de mai sus (sau cu alţii pe ale căror figuri deja le-am uitat), ai toate şansele ca în cîteva zile să ajungi în faţa notarului care îşi va încasa "tariful" (între 1000 şi 2000 de euro) doar pentru că face act de prezenţă în momentul final, căci de restul de ocupă angajaţii, că doar de-aia a dat şpagă 100.000 de euro (adică o garsonieră şi un pic), ca să aibă cabinet notarial în Bucureşti.
