Cum mi-am petrecut Zilele Francofoniei
27 septembrie. Ora 10,30. Sommet-ul din Dorobanţi Pe bulevard era linişte şi încă nu începuse să plouă, dar cerul nu prevestea nimic bun. De fapt, la o privire mai atentă, ai fi putut constata că este mai liniştit ca de obicei. În afară de magazinul simbolic intitulat "Le Sommet" (da, există şi aşa ceva, se găseşte pe colţul Liceului Caragiale şi are de vînzare pantofi şi alte accesorii mai mult sau mai puţin francofone) şi de cîteva bannere colorate, nimic nu părea să vestească sărbătoarea care ni se tot promisese prin oraş în Zilele Francofoniei, pentru a ne mai îndulci supărarea că ni se închide Calea Victoriei. M-am urcat în 131, am găsit loc pe scaun din prima şi am pornit. Ora 11,00. Francofonia trece, De Gaulle şi acordeoniştii rămîn La intrarea în Herăstrău, mă aştepta De Gaulle, în chip de statuie proaspăt inaugurată cu o zi în urmă, şi cîţiva proprietari de căţei puşi pe plimbare, care nu păreau deloc impresionaţi de compania celebră şi impunătoare în care se aflau. Ba chiar, erau de părere că "prea mult se cheltuie cu statuile-astea, de parcă n-am avea şi altele pe cap. N-ajungea Năstureluâ din mijlocul pieţei?". Cum Năstureluâ în cauză n-avea nimic de declarat în apărarea sa, iar De Gaulle nu părea să ia în seamă cîrcotelile unora, preocupat fiind să coboare treapta de bronz pe care părintele său spiritual (sculptorul Mircea Spătaru) îi hărăzise s-o coboare de-acum şi pururea, am plecat mai departe, nu înainte de a înregistra părerea unei doamne: "Francofonia trece, statuia rămîne!". În această notă optimistă, nemaipunînd la socoteală vestea că s-a dat în sfîrşit undă verde la integrare, ajung în staţia de autobuz de la Aviatorilor (staţie ce poartă denumirea proaspetei statui), în faţa uneia dintre multele clădiri tip zgîrie-nori-din-sticlă care au apărut peste noapte pe acolo. Oameni mai puţini ca de obicei, nici mai veseli, nici mai trişti, la fel de încruntaţi şi măcinaţi de probleme. Un acordeonist, ceva mai închis la culoare şi niţel saşiu, cîntă de mama focului despre iubirea lui pierdută, înconjurat de o liotă de vreo patru puradei, care-şi petrec timpul în aşteptarea autobuzului, "poştind" de la unul la altul un sendviş şi-o ţigară şi hărţuind oamenii din staţie. "Marş de-aci, împieliţaţilor!" îi apostrofează o doamnă, agitînd ameninţător poşeta deasupra capului. Copiii se feresc şi rîd, mai trag un fum şi-şi continuă joaca şi tărăboiul, ceva mai încolo. Iubirea pierdută a acordeonistului oacheş şi balcîz atinge cote maxime. Oamenii întorc capul, vizibil jenaţi. De Gaulle îşi vede în continuare netulburat de treapta lui, cu privirea aţintită cine ştie către ce neguri istorice. În fine, vine 331 şi puradeii urcă. Unul dintre ei se trînteşte imediat pe jos şi începe să îngîne ceva intraductibil, probabil placa cu "sîîîntem şaaapte fraţi acasăăă", dar nici o inimă din autobuz nu pare dispusă a se-nmuia şi nici un buzunar nu dă semne de milostivenie. Copilul se mai tîrîie o vreme printre picioarele noastre, apoi se plictiseşte, se ridică fluierînd şi ne blagosloveşte pe toţi cu ceva, "pre limba lui". Din fericire, nu e nici un reporter străin pe acolo să imortalizeze momentul şi să ne strice imaginea în lume (bine spălată acum de apele multicolore ale francofoniei), taman acum în prag de integrare. Sînt doar eu, care mă întreb dacă să scriu sau nu despre asta "la gazetă" şi ce sens ar mai avea... În timp ce cîntăresc "dilema" pe toate părţile, frînturi din conversaţia celor două demoazele de lîngă mine, atîrnate de bară, îmi ajung la ureche: "Fată, noroc cu francofonia asta, că nici bine n-am început şcoala şi ne-au şi dat ăştia liber!". În cabina lui, manevrînd cele cîteva butoane ale Mercedesului de transport în comun pe care îl conduce, şoferul nu pare deloc molipsit de optimismul francofon al domnişoarelor, ba din contră, îmi explică foarte clar cum stă treaba: "Păi asta ne trebuia nouă, să oprim traficuâ?! Parcă n-aveam noi destule probleme... Fluidizarea traficului, asta trebuie făcut! Călătoruâ, ca călătoruâ, el stă frumos în autobuz şi ce ştie? Daâ noi? Noi ne luptăm cu traficu-n fiecare zi!". Parol! - şi cobor la Piaţa Romană. De Gaulle coboară şi el, în continuare, treapta sa de bronz. Ora 12,00. Francofonie printre cărţi şi ploaie La Romană începuseră deja să se scuture primii stropi din cer. Strada era neobişnuit de pustie pentru o zi de miercuri, de-abia treceau cîteva maşini răzleţe. Cam ca în prima zi de Crăciun sau de Paşte, cînd lumea e atît de îmbuibată cu bunătăţi tradiţionale încît nu se mai urneşte din casă, ci preferă să butoneze comod telecomanda, din vîrful patului. E adevărat că nici vremea nu te prea îndeamnă să ieşi din casă şi să "francofonizezi" pe străzi, aşa cum au sperat organizatorii. Dar la Cărtureşti e aceeaşi atmosferă caldă ca întotdeauna. Aceeaşi aromă de ceai pluteşte în aer, numai că, în plus, la casă a apărut un fel de Tour Eiffel din hîrtie, pe care scrie (cu albastru şi roşu pe alb) "Presse de France". E ceva special? - întreb. Cică nu, "asta e aşa, ca să fim şi noi solidari cu evenimentele...", - îmi răspunde fata de la casă, uşor intimidată, apoi îmi indică standul cu ziare, unde nu sînt mai multe titluri franţuzeşti ca de obicei. Dar un pic de solidaritate nu strică niciodată... Mai departe, deşi afară ploua de-a binelea, la Sala Dalles, Doamna Francofonie venise la noi sub forma unor standuri de prezentare a statelor sale, în timp ce etajul găzduia o expoziţie de carte francofonă, cu vînzare. Plus o patiserie
