Cîteva lucruri mici din marea Vienă

Publicat în Dilema Veche nr. 420 din 1-7 martie 2012
Cîteva lucruri mici din marea Vienă jpeg

- instantanee -

De obicei, cînd vorbeşti sau scrii despre Viena, o faci din perspectiva turistului mai mult sau mai puţin grăbit, a celui sosit pentru prima dată pe malurile Donau Kanal-ului, ori revenit an de an în cadrul vreunui periplu mai vast, european. Cu cît timpul petrecut într-un loc este mai scurt, cu atît viteza de „fotografiere“ este mai mare, impresiile sînt mai intense (chiar dacă mai superficiale) şi trăirile mai adînci. Zicerea vergiliană „Fugit irreparabile tempus“ declanşează o goană febrilă pentru bifarea a cît mai multor monumente, locuri, privelişti. De stai însă mai mult într-un loc, fie el şi Viena, intervine blazarea rezidentului, fie el şi minitemporar. Ideea că ceea ce nu vezi azi ai timp să observi mîine se adînceşte tot mai mult, iar în cele din urmă monumentele devin simple decoruri stradale, locurile celebre – doar nişte pasaje de trecere, iar priveliştile, oricît de spectaculoase, lasă aparatele de fotografiat fără click-ul declanşator de amintiri.

Şi totuşi, urmările unei atari situaţii pot fi benefice. Nu mai bagi în seamă muzeele după care aleargă turiştii, nici palatele ori clădirile în jurul cărora se formează cozi, ci observi lumea măruntă şi/sau obişnuită a vieţii cotidiene dintr-o metropolă cosmopolită. Fiecare zi e altfel, chiar dacă se aseamănă cu cele trecute sau va servi drept model pentru cele viitoare. Iar ceea ce graba turistică te face să treci cu vederea, cînd zăboveşti zi după zi pe străzile Vienei, în lenevirea cotidianului, evidenţa lucrurilor mici nu mai poate fi ocolită. Pînă la urmă, toate astea au şi ele farmecul lor.

● Cetăţeni. Vienezi. Pe austriecii sadea, sau cel puţin pe vienezi, ajungi să-i identifici, după cîteva zile de observaţii, instantaneu. În primul rînd, n-au aparate de fotografiat atîrnate la gît sau înghesuite prin borsete. Apoi, sînt mai calmi în gesturi, dar parcă mai răstiţi în voce. Vorbesc o germană pe care n-o înţelegi decît cu mare greutate (cel puţin eu). În timp ce merg cu tramvaiul sau autobuzul, citesc cărţi şi ziare austriece în loc să răsfoiască ghiduri sau să privească extaziaţi prin ferestre. În metrou se urcă fără să-şi arunce disperaţi privirile pe harta cu transportul subteran şi staţiile aferente. Iau masa în oraş cu cea mai mare dezinvoltură, fără să consulte listele de preţuri pînă în cel mai mic detaliu şi să facă pe degete calculele aferente. Beau bere din pahare mici, nu ca noi, din cele mai mari halbe. 

● Cetăţeni. Şoferi. A conduce o maşină prin Viena nu e atît de greu precum poate părea la prima vedere. Şi asta deoarece lipseşte stresul provocat de claxoanele nesimţite, de depăşirile halucinante, de gesturile obscene aruncate prin geamurile portierelor, de strigătele şi îmbulzeala spaţiului balcanic. Traficul o fi el aglomerat, dar cel puţin e ordonat şi civilizat. Asta e regula. Există şi excepţii.

Paranteză deschisă. Primul contact mai dur cu civilizaţia rutiero-pietonală austriacă l-am avut în chiar prima dimineaţă a debarcării pe pămînt vienez. Ca orice român ce tîrăşte după el ditamai geamantanul pe role, m-am oprit conştiincios la primul semafor, în încercarea de a traversa o şosea ce taman în acel loc se transforma din ditamai autostrada năvalnică în bulevard domesticit. Pînă să realizez eu, după o noapte de nesomn, că nu se face verde de nu apeşi pe un bumb roşu, cel puţin pentru pietoni, în faţa mea s-a derulat o scenă pe care ulterior am mai zărit-o de zeci de ori, chiar dacă nu cu aceeaşi finalitate. Trecerea de la autostradă la bulevard se realiza la o intersecţie cu o altă arteră importantă, iar verdele pentru „înainte“ nu coincidea de nici o culoare cu cel pentru „la dreapta“. Drept urmare, un austriac care nu era vienez (se vedea de departe după numerele de la maşină) a greşit plasarea pe benzi şi vreo zece minute a rămas înţepenit în faţa semaforului, neavînd loc să se încadreze pe banda corespunzătoare. Circulaţia era draconică, dar în tot acest timp nu s-a auzit nici un claxon, fiecare şofer descurcîndu-se cum putea. Bineînţeles, în cele din urmă inevitabilul s-a produs. Un individ dintr-o dubiţă cu număr tot de Austria a început să claxonexe furios. Surprinzător, nu era român. După ce a coborît geamul şi a dat drumul unui val de înjurături (cred, pentru că după tonalitate nu aduceau deloc a felicitări), mi-am dat seama că numărul de consoane per cantitate de cuvinte rostite îl plasa undeva pe treapta civilizaţiei est-europene, pan-slavică, posibil balcanică. Efectul a fost unul pe măsura cauzei: şoferul apostrofat nu a spus nimic, a renunţat să mai schimbe direcţia de mers şi, la primul „verde“, a luat-o tot înainte. Paranteză închisă.

● Cetăţeni. Străini. Sînt de două categorii. Turiştii şi rezidenţii. Pe primii îi recunoşti uşor după rucsacuri, hărţi, ghiduri şi aparate foto-video. Pe cei din urmă – după fizionomie, îmbrăcăminte, comportament, limbă şi ocupaţii. Chinezii, japonezii şi coreenii sînt inconfundabili, chiar dacă îi mai amesteci între ei. Pachistanezii şi indienii – cam la fel. Pe musulmani îi recunoşti după femei. Est-europenii vorbesc tare, că tot nu-i înţelege nimeni. Pe români i-am întîlnit de obicei prin gară sau autogară, în timp ce aşteptam cursele spre România. Şi pe la diferite ghişee. Dar au fost şi surprize mari, în sensul în care, chiar dacă nu erau români, cel puţin ştiau româneşte. Tot timpul cît am stat la Viena am evitat cerşetorii şi muzicienii ambulanţi de prin centru, pentru că altfel aş fi cunoscut mai mulţi români „vienezi“. 

● Transportul. Civilizat. Sigur. Punctual. Cred că după sosirea metroului într-o staţie oarecare ţi-ai putea fixa ceasul. Exagerez, dar nu prea tare. Nu ştiu cum se face, dar n-am văzut mijloace de transport public hîrbuite, nici măcar pe liniile periferice. Bine, n-am fost peste tot! Biletele, aceleaşi pentru autobuze, tramvaie, metrouri ori trenuri speciale, ţi le procuri singur, de la automate amplasate aproape pretutindeni, iar ofertele sînt în funcţie de necesităţi. Şi mai sînt apoi bicicletele. Le poţi închiria de peste tot, iar de plimbat ai pe unde, nu de alta, dar prin Viena, în urmă cu vreo patru ani, cică existau peste 800 de kilometri de piste special amenajate. Bineînţeles, nu trebuie uitate rolele şi… trotinetele. 

O imagine superbă a fost aceea a unei băbuţe, în jur de 70 de ani, care avea în dotare o trotinetă, pentru adulţi bineînţeles, şi o manevra dezinvoltă prin traficul pietonal, „claxonînd“ din soneria de tablă amplasată pe ghidon, chiar lîngă minifarul corespunzător şi, bănuiesc, obligatoriu.

● Naschmarkt. La început n-am priceput cum stă treaba cu Wiener Strasse şi mi-a luat ceva timp să mă dumiresc ce-i cu Linke şi Rechte Wienzeile. Şi în plus mi-a luat cîteva zile ca să aflu ce-i Naschmarkt-ul, bazarul acela mare situat undeva între Karlsplatz şi Kettenbrückengasse, deşi drumul mă purta zilnic prin aglomeraţia respectivă, pînă la Universitate. Dimineaţa traversam locul grăbit, însă după-amiaza zăboveam uneori pe vreo terasă din cele mai mici şi mai înghesuite, la o bere ce-mi stîmpăra setea, dar mă usca de euro, preţul unei halbe tinzînd ameţitor spre cel al aurului. Oricum, la mai mult de o bere nu rezistam, nu atît din cauza banilor, cît al foamei ce mă cuprindea de la atîtea mirosuri şi mirodenii răspîndite-mprejur. Despre Nachsmarkt am aflat ce şi cum chiar în timp ce eram pe o terasă-n Naschmarkt (dar fără a şti iniţial unde sînt), citind descrieri de călătorii contemporane prin Viena. Ironiile cotidianului!     

● Universitatea. Cînd treci, după ce v(izit)ezi, de Kunsthistorisches Museum, Naturhistorisches Museum, Parlamentul, Primăria, Grădina Populară ori Burgtheater-ul, drumul ţi se blochează parcă la un moment dat – înainte de a da colţul spre Votiv Kirche – de o altă clădire impresionantă, pe patru niveluri, cu faţada împodobită de statui amplasate în nişele dintre falsele coloane. E Universitatea. De necesitatea ori curiozitatea te mînă să intri, nu neapărat urcînd treptele principale pline de studenţi ce-şi fac siesta pe ciment (ori, mă rog, gresie sau marmură sau ce-o fi), te trezeşti că trebuie să străbaţi sumedenie de curţi interioare. Panouri indicatoare te ghidează peste tot. Bibliotecile te aşteaptă cu uşile deschise, dar cu sisteme de supraveghere electronică ca la aeroporturi. Nimeni nu te întreabă nimic, nimeni nu se răţoieşte la tine, toată lumea îşi vede de ale ei, fără priviri aruncate cruciş spre treburile tale. De vrei vreo carte, ţi-o cauţi singur. Nu întocmeşti zeci de formulare pentru a fotografia o pagină dintr-un volum pe care, oricum, l-ai găsi şi în orice altă parte a lumii civilizate.

● Căminul. Un loc cosmopolit. În apartamentul în care am stat, celelalte camere erau ocupate de o bulgăroaică, de o cehoaică, de un neamţ şi de prietena lui. Femeia de serviciu era sîrboaică şi avea cel mai mult chef de vorbă, deşi ştia cea mai puţină engleză şi vorbea cea mai stîlcită germană. Undeva pe la etajele superioare mai era rătăcit un român. Nu l-am întîlnit niciodată pentru că, de fiecare dată cînd m-am dus să-l caut, nu l-am găsit. Peretele dintre două apartamente era constituit dintr-un dulap pe lîngă care se putea trece cu lejeritate. Cu cheia de la cameră puteai deschide grilajul de la parter, uşa de la apartament şi uşile tuturor camerelor şi apartamentelor din cămin. Pe paznicul (sau paznicii?), care-şi avea chilia chiar jos, lîngă intrare, nu l-am văzut niciodată. Toate contactele cu responsabilii administrativi au avut loc online. Nimeni nu te băga în seamă, poate şi datorită faptului că, înainte de a te vedea cu cheia în mînă, trebuia plătită o garanţie de 800 de euro. Pe care riscai s-o pierzi dacă din vina ta sau a destinului se întîmpla ceva. În spate, căminul avea şi o curte interioară, cu o parcare minusculă şi restul zonă verde, cu bănci şi mese lîngă grătarul amenajat sub teii imenşi. Cred că tei erau. N-am coborît niciodată acolo, pentru că aproape zilnic răzbăteau tot soiul de zgomote şi mirosuri de cărneturi prăjite, care-mi lăsau un gust amar amintindu-mi de grătarele la „iarba verde dintre pet-uri“ de acasă.

● Rathauspark. E locul unde am lenevit cel mai mult. Cînd ieşi din Universitate, de faci dreapta ajungi direct pe aleile parcului. Undeva pe la jumătate, chiar în faţa Primăriei, e o piaţetă mare mărginită de statui. Doar cîteva zile am putut-o admira degajată de schele, panouri, scaune, scene şi foişoare pentru echipele de transmisiuni TV. În rest, locul a fost semiînchis, majoritatea timpului spaţiul colcăind de cultură: spectacole, filme, operă, prezentări de tot soiul. Dar ziua e totuşi linişte pe alei. Lumea zace fără complexe şi fără a fi deranjată de poliţişti comunitari, direct pe iarbă, sub arbori. Pe bănci stau doar bătrînii, ori cei ca mine, încă terorizaţi de atotprezentele plăcuţe din România profundă cu „Nu călcaţi iarba!“. La noi iarba e proprietatea statului, iar amărăştenii au doar dreptul de a plăti întreţinerea ei. Şi oricum nu te poţi aşeza pe ea din cauză de poluare canină.

Într-una din cele două fîntîni arteziene din Rathauspark am văzut, în loc de lebede, nişte raţe sălbatice aproape domesticite. Într-una din zile, pe o caniculă cam rar întîlnită în zonă, un băieţel ce aducea a ţigănuş, nu neapărat român, fugărea bietele raţe prin bazinul cu apă de jur-împrejurul fîntînii, chiuind, plesnind şi stropind cu un băţ rupt dintr-o tufă. O băbuţă (mă rog, o doamnă mai în vîrstă), aflată prea aproape de picurii buclucaşi, şi-a mutat siesta la cîţiva zeci de metri depărtare. Cîţiva bătrînei îl apostrofau de zor pe ţigănuş să nu mai streseze raţele. Singura reacţie a copilului a fost să-şi înteţească goana, chiuiturile şi plesneala apei, zburătăcind zburătoarele lacustre. În final am realizat şi de ce: tătîne-su, un ins la fel de negricios, dar mai împlinit în greutate şi în etate, era paznicul parcului – cu un soi de uniformă, cu ecuson şi tot tacîmul. Aşa că cei care au renunţat au fost tot bătrîneii, pesemne pentru a nu se trezi cu vreo amendă!

● Străzile. Unele-s mici, înguste, medieval-artistice. Altele-s largi, prelungi, modern-contemporane. Şi mai există un tip pe care l-aş putea numi „al străzilor în construcţie“, unde se munceşte parcă fără pauze, unde se observă de la o zi la alta o evoluţie a lucrărilor şi unde poţi să cauţi cît vrei prin locurile cele mai umbrite că n-ai să găseşti „constructori odihnindu-se“. Apoi străzile, chiar şi cele mai moderne, au farmecul lor, neştirbit de panouri publicitare groteşti prin dimensiune şi afişaje. Cablurile atîrnă pe deasupra doar acolo unde este absolută nevoie şi chiar şi atunci parcă liniile firelor ce se întind între stîlpi şi clădiri au doar rolul de a tuşa artistic impresiile lăsate de contururile arhitectonice.

● Centrul. Sînt ore ale zilei şi anumite zone cînd centrul Vienei e de nevizitat. Puhoi nestăvilit de oameni, pe jos, cu biciclete, în trăsuri. Pe bănci, la mese pe terase, pe borduri. La cozi la suveniruri. Paradoxal, dar am ajuns la concluzia că cei mai puţini vienezi îi întîlneşti în centrul Vienei. Ca fiecare loc aglomerat, şi acesta are oazele lui de linişte, dar trebuie să ştii şi să vrei să le găseşti. Sau doar să ai noroc…

Lucruri mici ar mai fi destule. Doar că oraşul e cam mare. N-apuci să te obişnuieşti bine cu respiraţia lui că trebuie să pleci. Rămîne însă amintirea unor momente ce ar fi trebuit trăite mai mult sau mai intens. Oricum, lumea nu se sfîrşeşte azi, iar timp pentru a mai fi rezident în Viena mai este. 

Daniel I. Iancu este muzeograf la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva şi doctorand al Universităţii din Alba Iulia.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Prietenia între femei – un mit?
Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
Zizi și neantul jpeg
Zăpadă și săpuneală
Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Diete și cîteva gînduri despre nutriție
● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.
E cool să postești jpeg
Cînd aduci munca acasă
Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.
p 20 Kierkegaar WC jpg
Maestrul Kierkegaard
Într-o anumită împrejurare, Wittgenstein a observat: „Un gînditor religios onest este ca un funambul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Ineditele lui Eliade
E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Dialog între un tată și un fiu (la vîrsta inocenței), în autobuz. Tatăl: „Merg să-i iau lu’ mami ceva.“ Fiul: „Ce?“ Tatăl: „Niște cizme.“ Fiul: „De ce?“ Tatăl: „Nu, că nu găsesc.“ Memorabil. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.

Adevarul.ro

image
Misterioasa moarte de la Sanremo. Iubitul cântăreței Dalida, găsit împușcat în cap, în camera de hotel VIDEO
Cazul a șocat Italia în anii ʼ60, dar a fost clasat ca sinucidere. Peste 40 de ani, poliția a reluat investigația, dar misterul încă persistă.
image
Fumatul interzis minorilor în spații publice. Proiectul, adoptat de Senat
Inițiativa legislativă a fost adoptată tacit de Senat, luni, iar aceasta prevede că minorii nu mai pot fuma în parcuri, pe drumurile publice sau alte zone publice, fiind pasibili de amenzi până la 500 de lei.
image
Primul moment al cutremurului din Turcia, surprins de camera unei mașini VIDEO
Primul moment al celui de-al doilea seism din Turcia a fost întregistrat de camera de bord a unei mașini. Imaginile sunt de-a dreptul cutremurătoare. Șoferul a văzut cum, în jurul său, oamenii aleargă disperați în stradă, iar clădirile încep să se prăbușească.

HIstoria.ro

image
Aventurile Reginei Maria, o traumă pentru tânărul prinț Carol
Nașterea lui Carol, primul copil al cuplului princiar Ferdinand-Maria, pe 15 octombrie 1893, a fost un prilej de mare bucurie pentru țară, familia regală și Regele Carol I, dar mai puțin pentru tânăra mamă.
image
Consecințele bătăliei de la Stalingrad
După capitularea Corpului XI Armată, timp de câteva zile, avioane de recunoaștere germane au continuat să efectueze zboruri deasupra Stalingradului pentru a descoperi eventualele grupuri de militari germani care încercau să scape și de a le parașuta provizii.
image
Joseph Pulitzer, jurnalistul născut pe malul Mureşului, care a făcut istorie în Statele Unite
Premiile Pulitzer, cele mai prestigioase distincții ale jurnalismului american, au fost acordate pentru prima dată în 1917, la inițiativa jurnalistului de origine maghiară Joseph Pulitzer.