Cînd mori pe scară

Cînd mori pe scară, eşti pus pe masa din sufragerie. Acolo e mai mult loc. Ţi se aprind lumînări, atît înăuntru, în apartament, cît şi pe scară, lîngă uşă. Îţi este adus coşciugul, dar îţi este lăsat la intrare, pe palier, într-o poziţie incomodă pentru restul locatarilor, dar numai de asta nu-ţi arde ţie în clipele respective, adică să-ţi mai ceri scuze că invadezi cu moartea ta, de care n-au nici un chef, viaţa lor, de care nici tu nu mai ai nici un chef. Cînd mori pe scară, stai, ca atunci cînd mori la ţară, trei zile la vegheat. Tot pe masa din sufragerie, dar şi cu uşa de la apartament, deschisă. Să iasă cică mai uşor sufletul din tine. De parcă pentru asta ai nevoie de trei zile, îţi spui, de acolo de sus unde eşti acum, mustăcind amuzat la privirea întregului ritual. Dar zîmbeşti indulgent, că aşa e, cu tradiţiile astea, trebuie respectate, chiar dacă eşti urban. Cînd mori pe scară, dacă holul de la intrare, cel de leagă uşa exterioară cu sufrageria, dă exact pe palier, asta e, te văd toţi locatarii, cum stai acolo, întins şi rece. Şi cei pe care îi cunoşti, dar şi ceilalţi, pe care nu i-ai văzut în viaţa ta. O vezi (şi mai că-ţi vine să te ridici, aşa, într-un buhuhu mic), pe tanti de la trei care şi acum, cu aviara asta, încă ţine, domnule, găini pe balcon şi spune că ele n-au cum să ia, că ele sînt perfect sănătoase. Şi-ţi aduci aminte, privind-o cu coada ochiului cum îţi aprinde lumînare la picioare, ce scandal i-ai făcut atunci cînd şi-a luat cocoşul, de parcă erai la armată, nu la bloc, cînd la cinci dimineaţa fix se dădea fix deşteptarea. Şi ea zicea, ca în bancul cu capra, că da, că are cocoş, dar că Micki al ei nu deranjează pe nimeni şi că, pînă la urmă, este casa ei şi că are dreptul să facă ce vrea la ea acasă. Şi dacă o superi, poate aduce şi porci (că are relaţii la Primărie) şi atunci taci din gură de frică să nu-şi pună planul în aplicare. O vezi acum făcîndu-şi cruce şi dînd din cap, bolborosind ceva suspect din care înţelegi doar "de morţi numai de bine". Că dacă mori pe scară şi pui stativ cu lumînare în faţă, asta e, toţi îţi aprind lumînare, şi cei pe care îi placi, dar şi ceilalţi. Că dacă nu-ţi aprind, o să le iasă vestea pe scară, apoi pe bloc, că "au trecut aşa, ca nesimţiţii prin faţa mortului, şi o lumînare n-au aprins şi ei". Cînd mori la bloc şi stai pe masa din sufragerie cu vedere la palier, mai vezi şi invitaţii ocazionali ai locatarilor. Unii vin cu gălăgie şi cu rîsete, că deh, e sîmbătă şi Gigel de la patru dă petrecere de majorat, cu coifuri şi trompete colorate, ţinînd sticla de şampanie şi pungile cu cadouri. Cum ajung însă în dreptul tău, amuţesc subit, se uită la tine speriaţi şi fîstîciţi. Le strici tot cheful cu morga ta serioasă şi figura ta înţepenită, dar asta e. O dată în viaţă moare omul, chiar dacă o face pe scară. Cînd mori pe scară, toată scara ştie. Şi tot cartierul, şi tot traseul bucureştean pe care alaiul de maşini ce te petrece, îl străbate pînă la cimitir. Uneori îl parcurgi cu vedere la stradă, pentru că încă nu ţi se pune capac şi vezi trecătorii cum se holbează la tine şi te holbezi şi tu la ei pînă ţi se face lehamite. Alteori, auzul îţi e maltratat de sirenele continue şi de alarmele isterice ale maşinilor de înmormîntare. Hărmălaia asta, în afara faptului că atrage gaiţele pe la geamuri - "Ia, încă o înmormîntare, au mai fost două luna asta" -, are avantajul de a ţine la respect, atît celelalte maşini care cedează trecerea, dar şi trecătorii de la semafoare (asta e, moartea bate semaforul). Dacă mori pe scară, de la cimitir, eşti adus în amintire, din nou acasă. Să ţi se ude plecarea. Se pune masa, aceeaşi pe care ai stat cu doar cîteva ore înainte, se aşază mîncarea şi începe petrecerea. Şi deodată te ia cu frig şi te întrebi cînd or avea de gînd să închidă uşa aia, că uite, te ia cu frisoane şi bănuieşti, cum ai stat în curent ultimele trei zile, că te paşte o răceală.