Cercuri concentrice

În ultima vreme, tensiunile dintre ţigani şi români au crescut. S-au amplificat. "Taberele" se învinuiesc reciproc, iar piatra se aruncă din ambele direcţii. Rasism. Discriminare. Hoţie. Criminalitate. Etichetările cad din toate părţile cu o ură şi cu o patimă care maschează, în fapt, o apatie şi un dezinteres total de a rezolva cea mai importantă etapă a integrării: educaţia. De la politicieni şi ONG-uri, la oamenii de pe stradă, sîntem prea ocupaţi să ne acuzăm reciproc de o vină "generală", fără însă a rezolva cauza. Ţiganii sînt vinovaţi că nu vor să se integreze, românii, că nu îi acceptă. Statul român ridică din umeri, politicienii se lansează în declaraţii gratuite şi destabilizatoare, ONG-urile au proiecte europene, despre care vorbesc la un timp viitor. În tot acest amalgam de certuri fără substanţă sau finalitate, copiii ţigani asistă neputincioşi la perpetuarea viitorului lor pe acelaşi calapod pe care a fost croită şi se derulează viaţa părinţilor lor. În rîndurile etniei rome, abandonul şcolar, abandonul maternal, mamele adolescente şi toate problemele care derivă, de fapt, din lipsa de educaţie ating cifre alarmante. E uşor şi e la îndemînă să spui: e vina ţiganilor că nu îşi lasă copiii la şcoală. La fel de la îndemînă: nu ne lăsăm copiii la şcoală pentru că nu-i acceptaţi. Mai greu, dar nu imposibil, este să răzbaţi dincolo de mentalitatea ţigănească şi de justificarea românească. "Multe ONG-uri merg pe lobby, eu vreau să fac ceva concret" Proiectul Ruth, materializat în Şcoala Rut, a pornit de la o comunitate de credincioşi ai Bisericii Baptiste din cartierul Ferentari şi oferă şcolarizare gratuită copiilor săraci, care în comunitatea din Ferentari sînt romi în procent de mai bine de 80%, şcolarizarea nefiind condiţionată de venirea lor la biserică. Proiectul a fost iniţiat de Otniel Ioan Bunaciu, decanul Facultăţii de Teologie Baptistă de la Universitatea din Bucureşti şi preşedintele Uniunii Baptiste din România. "Totul a pornit de la biserica unde am crescut şi unde am devenit pastor în 1991. În cadrul comunităţii avem un program, Şcoala Duminicală, pentru copiii enoriaşilor. Într-o zi am invitat o fetiţă de pe stradă, Laura, să asiste la acest program de jocuri şi educaţie religioasă. A venit cu încă alţi 15 copii. Am descoperit că aceşti copii, cu vîrste între 9 şi 12 ani, nu erau doar analfabeţi, dar şi flămînzi. Trebuie să recunosc, mare parte din atracţia venirii lor acolo a fost şi masa. Dacă rămînea un colţ de pîine se băteau pentru el." Văzînd starea deplorabilă a micilor copii ţigani, nişte tineri din biserică, adolescenţi, s-au hotărît să-i ajute, să-i înveţe măcar să scrie şi să citească. Începuseră orele de educaţie, în fiecare joi seara, în cadrul bisericii. "Încropeam şi ceva de mîncare, sandvişuri cu brînză, parizer şi miere, trei feliuţe pentru fiecare. Copiii continuau să vină, continuau să înveţe. După un timp am formalizat programul, l-am transformat într-un fel de centru de zi. Pînă în clipa aceea totul a fost făcut voluntar, biserica baptistă avînd mare deschidere spre voluntariat." După un an şi jumătate, numărul copiilor a crescut la 90. Cursurile aveau loc într-un demisol mic, la biserică. "Cu ajutorul unor fundaţii (Soros România şi World Vision), am reuşit să mai angajăm nişte oameni. În ’94 am făcut un demers la Ministerul Învăţămîntului să formalizăm programul de învăţare, pentru ca aceşti copii să se aleagă, la finele cursurilor, cu un certificat. La secţia de minorităţi ne-au aprobat un curs pentru clasele I-IV, arondat unei şcoli din cartier, de unde veneau profesori cu care copiii dădeau examene, în urma cărora primeau o foaie matricolă." Pentru că numărul copiilor ţigani din cartier, dornici de învăţătură, era în creştere, Fundaţia Baptistă a mers mai departe, ieşind din demisolul bisericii: "Am reuşit să închiriem o clădire cu două încăperi de la Primărie. Pentru asta, bineînţeles, am făcut o campanie de strîns fonduri. Mai tîrziu, am reuşit să construim în curtea bisericii o clădire, Centrul Ruth, cu patru săli de clasă. În momentul acela ne-am gîndit şi la o filozofie educaţională". În afara asigurării mesei (pentru Proiectul Ruth, Biserica Baptistă a depus o cerere la Ministerul Învăţămîntului să le asigure "cornul cu lapte"; Ministerul i-a refuzat pe motiv că sînt "şcoală privată", chiar dacă Şcoala Rut nu percepe taxe şi trăieşte doar din sponsorizări şi voluntariat...), Biserica asigură copiilor şi o minimă educaţie sanitară. O masă şi un program de igienă. Despăduchere şi spălatul pe dinţi. Cum au văzut părinţii toate acestea? În primul rînd, au fost impresionaţi de faptul că primeau mîncare. Şi i-au lăsat. "Dar au fost impresionaţi şi de deschiderea Bisericii faţă de aceste probleme. De fapt, problema cu abandonul şcolar în rîndurile copiilor romi este cauzată şi de faptul că aceşti copii sînt de multe ori copii-problemă căroră, dacă nu mai vin la şcoală, nimeni nu le va duce dorul. Pe de altă parte, părinţii înşişi sînt foarte dezinteresaţi. În tradiţia romă nu există o cultură a învăţării, nu există suportul pe care îl au alţi copii, condiţiile de trai în sine fiind foarte grele: cînd trăiesc şapte, opt persoane într-o cameră, cum mai poate învăţa un copil?" Proiectul Ruth a crescut. "De acum avem clasele I-VIII, am reuşit să mai facem o construcţie în cartier, Şcoala Rut. În toamnă am pornit şi un centru medical. Vrem să facem un cabinet de familie. Fundaţia pune la dispoziţie facilităţile, iar în schimbul chiriei, doctorii vor trata oameni care nu beneficiază de asigurările medicale. Din toamna anului viitor, vom înfiinţa şi o Şcoală de Arte şi Meserii, care să fie o finalitate a studiilor, o şansă pentru copii să înveţe meserie." Din Şcoala Rut... "avem copii care au terminat cursurile, plecînd mai apoi în diferite alte programe educaţionale. Avem şi copii care au intrat la liceu sau la şcoli de arte şi meserii. Nu sînt rezultate spectaculoase, însă pentru copiii aceştia este o schimbare de destin. Fără îndoială, educaţia este prima treaptă a integrării. Îţi trebuie bani, numai că mentalitatea românului (iar aici mi-a folosit şi faptul că am studiat în străinătate) nu e obişnuită cu iniţiativa privată. În România nu avem mulţi sponsori, fund raising-ul nostru îl facem prin Anglia şi SUA, de la comunităţi locale şi biserici. E un efort enorm de a susţine acest proiect, prin promovarea lui. Dar nu e imposibil. Filosofia mea e ca mai întîi să faci ceva, după aceea vezi dacă poate continua. Am pornit de la 15 copii şi acum avem peste 100. Cînd oamenii vin şi văd construcţia modernă a şcolii, nu cred că avem nevoie de bani, însă pentru cine ştie de unde am plecat şi condiţiile în care suportăm încă toate cheltuielile, e o minune". Vorbind de nevoia continuă de fonduri, întreb dacă nu colaborează cu ONG-urile pentru romi... "Multe ONG-uri care se ocupă de romi merg pe lobby, iar eu vreau să fac ceva concret. E important şi să faci lobby, dar la fel de important e să cobori printre ei şi să-i ajuţi la modul real, pentru că de pomană faci lobby pentru drepturile lor, dacă ei nici nu le cunosc. Sper că prin ceea ce facem noi îi ajutăm în direcţa asta. Şi îi mai ajutăm într-un fel: să îşi creeze o imagine a ceea ce e posibil. E foarte trist: de multe ori copiii nu ştiu ce e posibil, din cauza mediului în care trăiesc. Programul nostru n-a schimbat destinul comunităţii, dar cu siguranţă l-a schimbat pe cel al copiilor care au terminat cursurile şi acum au loc de muncă. Iar picătura într-un ocean face multe cercuri concentrice." Şcoala Rut Se află în prelungirea Căii Ferentari. Pe strada Lacul Bucura, o stradă desfundată, plină de noroi şi haite de cîini pe care nu circulă maşini. Doar căruţe. Întreb cîţiva trecători de şcoală. Toţi o ştiu şi-mi răspund zîmbind, ca atunci cînd vorbeşti de ceva frumos. Oana Roşca este profesoară de limba franceză la Şcoala Rut, din 2006. A lucrat şi în sistemul de învăţămînt de stat, iar comparaţia... "e un pic mai greu să lucrezi cu aceşti copii, pentru că provin dintr-un mediu defavorizat, iar părinţii lor sînt total dezinteresaţi. Avem de luptat atît cu sărăcia lor, cît şi cu mentalitatea de acasă. Un copil mi-a spus odată că tatăl lui cîştigă mai mult într-o seară de jucat barbut, decît un profesor într-o lună". Liliana Mihai, profesoară de limba română, a venit imediat după ce a terminat facultatea, predînd o perioadă în paralel la o şcoală de stat. "Uneori aici e mai uşor să fii profesor, chiar dacă nu eşti doar profesor. Te lupţi contra sistemului lor de viaţă, a mentalităţii în care sînt prinşi. Începînd de la curăţenie, pentru că unii trăiesc în ghetouri. Încercăm mai mult decît să predăm o simplă lecţie, vrem să-i învăţăm cum să se integreze în societate. Iar copiii vin aici cu mai mult drag, pentru că au deja comparaţia cu cealaltă parte a vieţii. Respectă mai mult profesorul." Victoria Streza, directoarea Şcolii Rut, a fost iniţial directoarea Liceului Baptist, unde a predat muzică şi desen. Ştia de Şcoala Rut din comunitate. Ştia că aveau nevoie de profesori. "Am fost impresionată cînd am ajuns aici. Nu credeam că există copii cu asemenea probleme. Nu cunoscusem la liceu decît copii cu viaţă normală, cu părinţi care se interesau de ei, care le ofereau toate facilităţile pentru studiu." Aici a văzut copii pe care atîrnau haine vechi şi murdare. Copii săraci, înfometaţi, îmbrăcaţi în zdrenţe. "Eram în sediul vechi, din strada Talazului. Pe diagonală cu şcoala era o cişmea la colţul străzii, la care se spăla un băiat, elev al şcolii. Şi afară era ger. Era frig. Mi s-a spus că e singura sursă de apă de pe stradă." Aşa a început actuala directoare să-i cunoască şi să se ataşeze de aceşti copii. "Sînt copii care împlinesc în mine anumite lucruri pe care viaţa nu mi le-a oferit." La Şcoala Rut vin şi mulţi copii care au abandonat iniţial şcoala. Şi întreb, de vreme ce au abandonat iniţial şcoala, ce îi reţine pe ei aici? Şi aflu că, în afara ofertei de rechizite şi educaţie, aici "se oferă" şi interes. "Nu oferim milă. Dacă ar simţi milă, n-ar accepta. Oferim însă mai multă dragoste. Pentru copii contează enorm că ne oprim uneori pe sală şi îi mai întrebăm de sănătate. Ce fac părinţii, cum se mai descurcă..." Părinţii copiilor nu prea vin la şedinţele cu părinţii... sînt mai mult atraşi de ajutoare, haine sau mîncare. "Mai demult m-am revoltat în mine. Uite, domnule, îi moare copilul de foame, iar el dă bani pe ţigări. După aceea însă m-am corectat în gîndirea mea şi-am zis: nu e treaba mea dacă fumează. Eu sînt aici ca să-i ajut copilul. Nu mai judecăm părinţii, ajutăm copiii." Copiii care nu vor să aibă vacanţă Ion Albert Gigi locuieşte într-o singură cameră cu părinţii şi cu cei patru fraţi. Unii se uită la televizor, alţii vorbesc, alţii se ceartă. Gigi stă şi îşi face lecţiile. El vrea să înveţe, ca să locuiască într-o casă mai mare. Să ajungă ceva. Fraţii mai mici se joacă între ei, se mai ceartă, se bat. Gigi îşi pune caietul pe picioare şi îşi face tema pentru a doua zi. Este elev în clasa a VIII-a la Şcoala Rut. O fetiţă de 12 ani vrea să se înscrie în clasa a IV-a. "Am numai trei clase şi nimeni nu mă primeşte fără cel puţin patru." Mama ei a fost închisă. A fost eliberată, dar tot de afaceri dubioase se ţine. "Pot să vin la dvs.? Da, se poate." Acum este o elevă de nota 10. "E conştiincioasă şi vrea să iasă cu orice preţ din mediul său." "Din clipa cînd am intrat la clasă mi-am dat seama că sînt copii ca toţi ceilalţi. Singurul lucru care îi diferenţiază? Îşi doresc, mai mult decît alţii, să fie iubiţi. Pe sală, vin şi te iau în braţe. Sînt inteligenţi şi foarte receptivi. Dar unii obosesc destul de repede. Puterea de concentrare nu e foarte mare, atenţia încearcă să fie distributivă, dar nu reuşesc." Stau cîteva ore pe zi la şcoală, într-o clădire modernă, curată, elegantă. În normalitate. După care, se întorc în ghetouri sau în apartamente la comun. Sînt copiii pentru care vacanţele sînt întotdeauna prea lungi, copiii care nu îşi doresc să vină vacanţa. "Educaţia e prima treaptă spre integrare. Dacă omul are acces la propria gîndire, poate judeca altfel lucrurile. Evită să mai jignească. Se diminuează şi statutul de victimă. Odată ce prinzi curaj şi conştientizezi că eşti stăpînul propriei tale vieţi, nu te mai laşi călcat în picioare."