Centrul istoric al Bucureştiului: toate vechi, puţine noi

O parte dintre investitorii anterior pomeniţi s-au grupat în AICI Bucureşti (Asociaţia Investitorilor din Centrul istoric Bucureşti). Asociaţia, înfiinţată în 2005, îşi propune protejarea intereselor oamenilor de afaceri din zonă şi sprijinirea proiectelor de revitalizare a acesteia. Vocile celor de la AICI ne-au ajuns la urechi cu ocazia conferinţelor de presă pe care membrii săi le-au organizat după oprirea transportului în zonă: pentru că această măsură a autorităţilor i-a afectat pe mulţi dintre aceştia, asociaţia a propus diverse soluţii de pătrundere, parţială şi restricţionată, a maşinilor în Centrul istoric. Deocamdată nu s-a materializat nici una dintre propunerile lor. Galeriile de artă, magazinele, restaurantele sau hotelurile din zonă, care nu au norocul să fie plasate aproape de vreunul din arterele învecinate circulate, precum Calea Victoriei, sînt afectate de restricţionările de transport: interlocutorii noştri se plîng că o mare parte dintre clienţii lor, străini, nu se mai aventurează, pe jos, într-o zonă cu o aparenţă vădit interlopă. Într-adevăr, impresia pe care Centrul istoric ţi-o lasă, dacă te plimbi pe străzile lui, e una de zonă marginală, amestecată şi posibil periculoasă: populaţia locală care se iţeşte printre clădirile în ruine nu pare să aparţină în vreun fel clasei mijlocii în formare, şi nici nu aduce cu cea aşezată şi calmă din centrul Sibiului, Braşovului sau Sighişoarei. La această observaţie devenită loc comun se răspunde, de obicei, că Bucureştiul e altfel, şi centrul său are o altă structură: de acord cu acest lucru, precum şi cu încărcătura de pitoresc a acestuia, dar parcă e nevoie de puţină ordine şi siguranţă în atîta poezie şi aleatoriu. Olandezii şi bunul gust Una dintre soluţiile privind reintroducerea, restricţionată, a circulaţiei în zonă, prezentată de AICI la o conferinţă de presă, avea drept model felul în care se întîmplă lucrurile în Centrul istoric al Amsterdam-ului. Poate pentru că în vechiul Bucureşti au investit, printre alţii, şi olandezii. "Amsterdam Cafe" e deja unul din localurile consacrate ale zonei. Proiectul acesteia - ne explică dl Teodor Frolu, unul dintre acţionarii romÈni (printre partenerii săi nu se numără numai olandezi, ci şi un belgian), şi membru fondator al AICI - a început în 2001 şi s-a finalizat în 2002. Casa în care s-a făcut cafeneaua datează din 1889, în ea se afla un magazin de vechituri, iar curtea interioară era plină de gunoaie. "Amsterdam" şi-a propus să fie un model de cafenea pentru Centrul istoric, un loc de întîlnire, cosmopolit, dar, în acelaşi timp, integrat în zonă şi în specificul ei: cu decoraţii din lemn, poze vechi... Aceleaşi lucruri şi le-a propus şi hotelul "Rembrandt", investiţie olandeză, deschis în ianuarie 2005. Cred că, într-o destul de mare măsură, chiar a reuşit: înainte să ştiu ceva despre el, mi-a sărit în ochi trecînd prin zonă, ca una dintre puţinele clădiri care ţîşnesc din deriziunea generală. "Rembrandt" e un hotel retro, asortat cu ceea ce ar trebui să fie zona: clădirea în care se află datează din 1925, e monument istoric şi a fost renovată în totalitate. Structura a fost refăcută, la fel faţada, doar geamurile originale s-au păstrat, dar revopsite - îmi explică Alina Buzea, unul din managerii hotelului şi secretar general AICI. Camerele, care nu sînt foarte ieftine (de la 68 de euro la 137, una business, de peste 32 metri pătraţi) arată, în sfîrşit, altfel decît în majoritatea hotelurilor neaoşe: sînt mobilate simpu, dar păstrează decoraţiunile vechi; mobila şi podelele sînt din lemn, fotoliile din piele. Majoritatea clienţilor sînt oameni de afaceri străini. Turiştii, propriu-zişi, vin în week-end. Comerţul cu obiecte de artă Hotelul "Rembrandt" face parte dintre norocoşi: turiştii lui pot intra dinspre Banca Naţională, acolo unde transportul e permis. Nu acelaşi lucru se întîmplă cu "Hanul cu tei", situat chiar pe Lipscani, în deja celebrul pasaj. Dna Magdalena Badea, administrator, îmi spune că, deşi sînt cea mai mare galerie de artă din ţară (etajul 1 al clădirii, în care îşi au sediul, are 1500 metri pătraţi) nu le mai merge aşa de bine ca altădată pentru că oamenii care vor să cumpere obiecte de artă, în special piesele mai mari, precum cele de mobilier, nu au cum intra cu maşina pînă acolo. Angajaţi ai ambasadelor, de pildă, care se numără printre clienţii lor, nu prea riscă să se aventureze pe jos prin zonă, cărînd marfa preţioasă. De asemenea, de cînd s-a făcut o discotecă în curtea interioară, doamnele de la "Hanul cu tei" au constatat o deteriorare vădită a spaţiului public înconjurător: burlanele a trebuit să fie refăcute de vreo două ori, băncile au fost rupte, locul abundă de grafitti-uri... Cu toate acestea, comerţul cu obiecte de artă merge înainte. Acesta ar trebui să fie unul specific zonei, care oferă spaţii propice pentru aşa ceva. Există deja o tradiţie locală, materializată în multe magazine de artă. "Hanul cu tei" se remarcă în special prin piesele de mobilier, roccoco sau brÈncoveneşti, disparate sau alcătuind camere întregi, care pot costa de la 700.000 la 700.000.000 lei. S-au vîndut aici şi tablouri valoroase - Tonitza, Grigorescu, Iser - ajungînd chiar la 1 miliard de lei. Cei cam peste 30 de ani, care încep să se priceapă, cumpără lucruri frumoase şi vechi pentru casele lor: porţelanuri, cristaluri, servicii de masă, tacîmuri de argint, dar şi gramofoane, fiare de călcat, piuliţe... Nu se mai poartă, aflăm de la cele cîteva doamne al galeriei participante la discuţie (pe lîngă dna Badea, mai e fosta directoare, şi încă vreo două colege...) casele aranjate strict într-un stil sau altul, ci amestecul de stiluri şi perioade... De altfel, la fel amestecate, dar într-un fel prietenos şi plin de surprize, arată şi cele cîteva camere ale galeriei - proprietar este Ilie Dumitrescu, artistul balonului... Urmaşul lui Zambaccian... Nu foarte departe, pe Blănari, se află "Galeria Zambaccian". Numele nu e întîmplător, ci chiar are o legătură cît se poate de directă cu familia Zambaccian: unul dintre asociaţi e Marcel Zambaccian, nepotul lui Krikor, întemeietorul Muzeului Zambaccian. Dl Zambaccian se află în galerie şi îmi povesteşte cum legăturile lui cu lumea artei au început chiar din liceu: pe vremea aceea, îl vizita pe unchiul său, la care venea crema pictorilor şi scriitorilor momentului (printre alţii, Pallady, Tonitza, Petraşcu, Arghezi, Zaharia Stancu...). Într-o asemenea companie selectă, dl Zambaccian a fost şi el preocupat de artă: a urmat ceva cursuri de Belle-Arte la şcoala lui Ressu, iar după venirea comuniştilor a devenit şef de secţie evaluări obiecte de artă, apoi expert principal la proaspăt înfiinţata Consignaţie (în 1949). După 1990 a fost expert la Casa de licitaţii "Alis", pe mobilier şi obiecte antice. După care, a înfiinţat, împreună cu Adrian Boeriu, asociatul său mai tînăr, "Galeria de artă Zambaccian", care cumpără şi vinde în special tablouri de pictori consacraţi (au avut, printre alţii, unele de Magdalena Rădulescu, Lucian Grigorescu, Ciucurencu...). Dlui Zambaccian i-a plăcut locul în care s-a înfiinţat galeria. Clădirea acesteia, care găzduise, înainte, un magazin de textile, îi aduce aminte de Lipscanii copilăriei sale, în care mergea la cumpărături cu mama şi bunica. "Noi, copiii mari şi mici / Ne-mbrăcăm la ŤŞolavici»" - era deviza unuia dintre magazinele celebre de haine de pe Lipscani, din vremea aceea. Dl Zambaccian spune că, pe atunci, Bucureştiul chiar era Micul Paris, pentru că orice produs care apărea în străinătate, la scurt timp, cel mult o lună, venea şi la noi. Dacă dl Zambaccian vede partea mai poetică a lucrurilor, asociatul său, Adrian Boieriu, o observă pe cea pragmatică, deloc mulţumitoare: galeria merge prost din cauza imposibilităţii accesului cu maşina. Nici evoluţia în general, a zonei, nu o vede foarte roz: "Mai bine retrocedau tot, în regim de urgenţă, ca fiecare proprietar să-şi poată amenaja casa. Dar ei au ridicat chiriile, aducînd totul la un nivel de disperare al celor care închiriază magazine. De ce? Ca să le poată prelua noii şmecheri din Bucureşti care vor să pună mîna pe spaţii!". Pe Lipscani, alte nemulţumiri Doamna de la "Andreaua" e de peste 30 de ani în magazin. Acum e pensionară, gestiunea a fost preluată de fiica ei, pe care ea continuă s-o ajute la vînzare. "Andreaua" e, se poate ghici cu uşurinţă, o mercerie: unul din magazinele, după mine, fermecătoare, în care poţi găsi multe lucruri mici şi colorate, utile pentru doamnele cu mîini harnice; inutile, dar fascinante pentru cele neîndemînatice. Aţe, dantele, elastice, fundiţe aparent neimportante, dar, cînd îţi lipsesc, devin esenţiale. Stăpîna magazinului e conştientă de valoarea domeniului ei. Cînd povesteşte, foloseşte, fără să vrea, metafore din domeniu: "Era Lipscaniul aşa, înainte: dacă aruncai un ac, nu cădea jos. Atît era de populat. Atunci pe la ţară nu existau magazine şi lumea venea să ia lucruri din Bucureşti. Aici era centrul. Pe atunci ţineam de ICL-ul din Textila 1.Veneau oamenii din provincie şi cumpărau bumbacul cu kilogramul; la fel, macrameul. Acum, desigur, se mai vinde cîte ceva, dar nu mai e ca înainte. Dintre vechii meseriaşi, nu prea au mai rămas în zonă: mai sînt doar cîteva din croitoriile de altădată, e una pe Gabroveni. Cei vechi au îmbătrînit, iar alţii nu s-au prea format. Eu am noroc cu fiica mea, că a vrut să-mi preia meseria, pur şi simplu i-a plăcut. Dvs. ştiţi că magazinul ăsta are o tradiţie de peste 80 de ani, dinaintea comuniştilor, de cînd erau aici evreii? Noi vrem să ţinem cu dinţii de el: dacă am dispărea şi noi, n-ar avea oamenii de unde să cumpere o aţă..." Doamna de la "Andreaua" nu e singura care deplînge timpurile bune de altădată. Un domn care vinde materiale făcute în fabricile romÈneşti, în propriul lui magazin, tot de pe Lipscani, şi care e, şi el, acolo, de o viaţă, se revoltă împotriva hainelor de mireasă ready-made, în general arăbeşti, care au stricat tradiţia zonei. În opinia sa, e degradant ca o asemenea arteră să devină doar un mare bazar al accesoriilor nupţiale de import. Cum rămîne, în cazul acesta, cu tradiţia confecţiilor de producţie neaoşă, şi cu croitoriile locale? Zona Centrului istoric, îmi dau seama cu claritate, după cîteva peripluri în lungul şi-n latul ei, nu e nicidecum uniformă. Există numeroase straturi ale ei, atît temporale, cît şi din perspectiva domeniilor cărora le sînt consacrate: între hotelul "Rembrandt", "Hanul cu tei" şi "Andreaua" e o distanţă uşor sesizabilă; şi acestea nu sînt decît cîteva dintre posibilele faţete ale unui cartier complex. Departe de mine gîndul de a-l epuiza. Îmi propun doar să-i mai urmăresc din cînd în cînd dezvoltarea şi să-i surprind şi alte cîteva laturi, la fel de pitoreşti.