Ceapă, rugby şi via Europa
Despre cum nişte români au ajuns să petreacă ungureşte. Primarul din Mihai Viteazu este ungur. Ales cu majoritate de voturi de majoritari români. "La noi omul contează, nu culoarea politică sau naţionalitatea" - îmi spune o localnică, o doamnă pe la vreo 50 de ani, care "ţine" un magazin universal cu tot ce-i trebuie. Cu salamuri şi păpuşi. Îmi povesteşte doamna - doar aşa, ca să-mi fac o părere - cum a fost la ei în sat o sărbătoare ungurească şi cum primarul a invitat pentru prima dată toţi românii să se alăture (că, deşi conflicte n-au existat, o oarecare depărtare se simţea). De atunci, cînd e sărbătoare la unguri, sărbătoare e pentru toţi. Îşi mai aminteşte cineva, tocmai intrat în magazin: din cauză de rivalităţi în sînul Primăriei, consiliul local n-a mai vrut să plătească drumul trupei de dans pînă în Serbia, la un festival internaţional. "Ca să nu-i dezamăgească pe prichindei, domnuâ primar a scos atunci din buzunarul lui aproape 60 de milioane şi le-a plătit copiilor tot drumul." Şi dau cu ochii de cel descris de fapte. Om jovial, vorbă molcomă, presărată ici şi colo cu niţel accent, ocupat, asaltat tot timpul de oameni şi probleme. Cele mai multe legate de intabularea terenurilor. Cu ungurii, pe ungureşte; cu românii, pe româneşte. Despre cum a intrat Mihai Viteazu în Guinness Book. Locuitorii? Harnici. Destul de bogaţi. "La noi nu e lipsă de lucru, nu se poate muri de foame." Chiar dacă au existat şomeri, imediat după Revoluţie, cînd fabricile din Turda s-au închis, mulţi s-au întors la munca pămîntului. Un pămînt despre care aflu că este "cel mai roditor pămînt al judeţului". Şi aşa ajungem la mîndria locală. E vorba de ceapa roşie de Mihai Viteazu, o ceapă "care nu se poate produce decît în zona aceasta, din cauza terenului. S-a încercat sădirea ei în Oltenia, dar n-a ţinut". Ce are atît de deosebit această ceapă, recunoscută şi în afară? Răsfirată pe porţile caselor, de-a lungul drumului, e dulce, mai dulce decît o ceapă roşie obişnuită. O dulceaţă numai puţin iute şi foi teribil de suculente. Şi ce să povestesc, pînă nu o gustaţi cu niţică brînză şi palincă, tot degeaba. Şi mai are ceva această ceapă. Ne-a adus un loc în Cartea Recordurilor, localnicii împletind din mustăţile ei prelungi "cea mai lungă funie de ceapă din lume." Despre cum se poate investi şi în învăţămînt. Revenim însă la europenizarea de după plăcuţă. "Aici acordăm multă atenţie educaţiei şi investim foarte mult în şcoală. Anul acesta am acordat aproape 1 miliard de lei din bugetul local, iar din fonduri guvernamentale am mai primit 4 miliarde, toate fondurile investite în modernizarea şcolilor şi calitatea învăţămîntului. La ora actuală, putem spune că avem o şcoală de oraş, comparabilă cu cele mai bune de la Cluj. Şcoala veche, care datează din 1905, este acum o şcoală modernizată, are geamuri termopan, încălzire centrală, calculatoare, acces la Internet." Şi că tot veni vorba de Internet, deocamdată ultima frontieră a modernizării spaţiului rural, mi se povesteşte de un proiect cu fundaţia Civitas, un centru comunitar sponsorizat de Microsoft. "Am pus pe picioare acest centru unde vine oricine vrea, indiferent de vîrstă, şi e instruit gratuit, atît într-ale informaticii, cît şi într-ale limbii engleze." Cînd întreb cam cine vine, mi se răspunde... "păi cam toată lumea". Cum majoritatea locuitorilor din Mihai Viteazu au calculator în casă, pe uliţe circulă şi un banc, de altfel real. Cînd a venit mai demult o delegaţie de la Bucureşti, cineva a întrebat unde sînt formatorii de opinie. Învăţătorii, medicii... i s-a răspuns că la muncă, pe cîmp. Dar atunci, a întrebat persoana, unde mai sînt ţăranii? La fel de prompt i s-a răspuns: la calculator. Despre ofuri şi speranţe. Singura tristeţe a primarului e lipsa de deschidere a localnicilor către agroturism. "Aş fi vrut să fie măcar unul care să înceapă, să vadă oamenii că se poate. Durerea mea cea mai mare e că turiştii vin la Cheile Turzii, vizitează, dar se duc în altă parte să se cazeze şi să îşi cheltuie banii. Pentru că la noi, deocamdată, nu prea au unde sta." Deşi există pensiuni, locuri de cazare sînt puţine, "doar adăposturi de o noapte pentru trecători sau pentru muncitorii care lucrează la autostradă". În rest, Mihai Viteazu depăşeşte cu mult imaginea satului încremenit în tradiţional. Aici totul palpită de nerăbdarea începutului. Două benzinării, 180 de agenţi economici, investiţii noi, un abator de pui, carmangerie (făcută prin finanţare Sapard), staţii de beton, balastiere, bancomate... "Dar mai e de făcut" - îmi spune primarul, amintindu-mi de un proiect deja demarat. "Vreau să termin sala de sport." Şi-mi vorbeşte de o sală mare, cu 150 de locuri, unde să poată veni oamenii să se relaxeze. Îndrăznesc şi întreb dacă totuşi sala de sport nu e un moft. Mi se răspunde: traiul mai bun nu e niciodată un moft. "Aici ne-am simţit întotdeauna europeni, chiar şi înainte de Revoluţie." Şi mai îndrăznesc, încurajată de dezinvoltura primarului. "Totuşi, primar ungur la un sat de români?" "Aici n-avem asemenea gînduri. Avem însă aceleaşi necazuri şi unii, şi alţii. Şi aceeaşi viaţă. Cred că eu am fost ales la valorile acestea."
