Ce (mai) e putred în Vama Veche

Publicat în Dilema Veche nr. 392 din 18 - 24 august 2011
Ce (mai) e putred în Vama Veche jpeg

Este învelită într-o poleială elegant răsucită, găurită într-o parte, ca într-un restaurant de mari fiţe, ca s-o poţi stoarce finuţ, fără să o atingi, evitînd neplăcerea de a te murdări pe mînă. E pusă, aseptic, pe marginea unei farfurii pline cu salată, în dreptul unui pahar cu vin, prin care se dizolvă, încet, ultimele raze ale soarelui de la Vama Veche. 

Căci te afli, după mai bine de zece ani, din nou în Vamă. Intoxicat de toate poveştile şi campaniile derulate întru „salvarea“ Vamei, încerci să dibuieşti marile „catastrofe“ care – după cît se spunea – ar fi distrus, ar fi nenorocit, ar fi terminat locul. Însă nu vezi nimic altceva decît cam acelaşi peisaj cunoscut şi în adolescenţă.  

Într-adevăr, nu mai este vorba de plaja sălbatică de dinainte de ’89, pe care de fapt nici nu ai cunoscut-o, dar sălbăticia proverbială a dispărut oricum după Revoluţie, odată ce locul a devenit accesibil. Pînă atunci, Vama Veche era scoasă din circuitul turistic dată fiind vecinătatea sa cu graniţa bulgară. Erau doar singuraticii cei care se aventurau aici. Scriitori, muzicieni, artişti prin excelenţă, care se redescoperau în singurătatea plajei ne-turistice.  Dar asta a durat pînă prin anii ’90, cînd aici au început să vină din ce în ce mai mulţi oameni, tineri alungaţi de celelalte staţiuni etichetate cu dispreţ ca staţiuni „de pensionari“. Creşterea turiştilor a atras după sine şi apariţia serviciilor, care ofereau la început strict locuri de cazare. De aici pînă la afacerile sezoniere a fost doar un pas.   

Au apărut aşadar din ce în ce mai multe. Dughene de gogoşi, langoşi, clătite şi alte fast-food-uri, s-au ivit terase, multe magazinaşe de nimicuri, iar uliţa ce duce către plajă s-a transformat în strada principală, plină acum de tricouri rock şi haine hippy. Dar toate astea nu puteau omorî Vama Veche. 

Căci, deşi găseşti aici de la chinezării la mărci consacrate, de la pensiuni la bancomate, nu poţi spune că toate acestea distrug un loc. După Revoluţie, localnicii înşişi au fost primii care şi-au dat seama de potenţialul locului. Buhul i se dusese deja, ca loc de mare liniştit. Şi pentru că prea mulţi şi-au dorit un loc liniştit la mare, paradoxul s-a produs, iar Vama a devenit o destinaţie. S-au deschis pensiuni, la început timid, apoi din ce în ce mai multe, pensiuni care funcţionează, în mare parte, în virtutea „vorbei din vorbă“, fiind adică „pour les connaisseurs“.  

„Mi-e frică să fac reclamă pe Internet“ – îmi mărturiseşte o proprietară de pensiune. Dacă ar face-o – îmi explică – ar avea obligaţia să primească pe orişicine ar bate la poartă, neavînd dreptul de a refuza. Aşa vin doar „aleşii“ pe sprînceană. Care sînt destul de mulţi, căci dacă la oraş se vorbeşte de criza economică, aici efectele negative nu s-au simţit. S-au simţit însă alea bune, îmi spune hîtru doamna mea, spunînd că „nemaiavînd bani de străinătate, românii se opresc aici, iar banii rămîn în ţară“.  

Condiţiile din cele mai multe pensiuni sînt minimale: pat, dulap şi scaun. Dacă vrei baie în cameră, plăteşti 80 de lei. Dacă te mulţumeşti cu ea pe hol, preţul mai scade. Poţi găsi diferite variaţiuni la preţuri, căci ofertele sînt multe. Însă nu diferenţe enorme. După spusele unui alt proprietar de pensiune, „între noi nu există concurenţă, aici ne avem toţi ca fraţii, adică dacă n-am eu locuri, te trimit la vecinul, unde ştiu că ai aceleaşi condiţii“. Iar aceasta este o temă pe care o tot întîlnesc în zonele unde se încearcă crearea unui regim turistic: se invocă, uşor patriotic, lipsa concurenţei, „la noi, la români, nu există aşa ceva“, concurenţa fiind demonizată, văzută ca un lucru capitalist, adică murdar şi ruşinos.  

„Să te ai ca fraţii“ este, la prima vedere, atmosfera din Vamă. Pe lîngă faptul că eşti la mare, iar spiritul de vacanţă îţi umple inima de libertate, te simţi ca în sînul unei mari familii. Îţi plimbi ochii cu voioşie peste micile nebunii din stradă, peste improvizaţiile care (iniţial) îţi par amuzante, peste inscripţiile jucăuşe de peste tot. „Clătite comestibile“, „shaorma comunistă“, „mici bio“ şi altele aşijderea – văzute din avion alcătuiesc un tablou nonconformist care îmbie la relaxare. Rockerii cu haine de piele, hipioate cu fuste lungi şi priviri romantice, tineri entuziasmaţi, cu marea în priviri şi briza în plete – toate readuc frînturi din depărtata adolescenţă. Şi huzureşti ceva vreme în acest clişeu, căci te afli în peisajul ne(mai)văzut de zece ani, pe o terasă îmbietoare, cu podea de lemn, canapele de răchită, cu un tavan acoperit artistic de năvoade mari, prinse ici şi colo de lămpi antice.  Iar pe fundal auzi marea, simţi briza şi aerul sărat. 

Însă treci, inevitabil, după savurarea peisajului, la savurarea mîncării. Iei, surîzător, lămîia elegant ambalată, fără să gîndeşti că vei declanşa declicul: de la prima atingere, degetele străpung poleiala, se unesc într-o secundă, de parcă nimic nu le-ar fi stat în cale şi vezi cum de sub învelişul protector se scurge peste salată un soi de zămîrcă verzui-albicioasă, pătată pe alocuri cu accente maro. Un mucegai cum rar ţi-a fost dat să vezi, ţinut laolaltă doar de găselniţa poleielii. 

Direct proporţional cu scurgerea zămîrcii încep să dispară, rînd pe rînd, beatitudinea de mare, relaxarea de soare, dragul de Vamă.  

Puţin în dreapta ta, auzi înjurăturile tari ale unor tineri care joacă volei. Pe terasă, chiar lîngă tine, două adolescente anorexice rup bucăţele din gardul de stuf al terasei, ca să-l spioneze pe un anume Gigel. Iar pe oliviera din faţă stă scrijelit isteric: „Andreea was here“. 

Te uiţi din nou în farfurie, după care chemi chelnerul. Îi arăţi jenanta lămîie şi refuzi. Amical. Încerci să rămîi în clişeu. Comanzi mai bine guvizi. Care apar, după un timp, cu mămăliguţă, şi, surprinzător, cu un nou boţ de poleială. Pe care, de data asta, îl desfaci cu prudenţă, ca nu care cumva să sară ceva dinăuntru. Nu găseşti decît confirmarea primei lămîi moarte, putrede pînă în esenţă, de prezenţa căreia eşti pe deplin siderat. Iar clişeul de nonconformism, de libertate, de etc. se destramă sub imperiul realităţii. Devii paranoic, te uiţi furios după chelner, dornic de o explicaţie pertinentă. Te uiţi, dar nu-l mai vezi, te tot uiţi, după care faci un semn disperat către altcineva. „Ne cerem scuze, colegul s-a ruşinat atît de tare că nu mai poate ieşi pe terasă pînă nu plecaţi“ – este probabil cea mai dezarmantă replică pe care cineva o poate primi din partea personalului unui restaurant. Ţi se oferă, ce e drept, în contul aceleiaşi stări de ruşinare, o bere din partea casei, cîteva scuze şoptite, abia înţelese, ochi lăsaţi în jos, timid, ca de fată mare. Şi pleci descumpănit. Nici măcar nu te mai poţi revolta, ba mai mult, te simţi cumva stînjenit de ruşinea bietului chelner, pe care l-ai lăsat, probabil, plîngînd trist prin bucătărie. Mai că eşti tentat să laşi şi un bacşiş care să acopere şi salatele, şi berile din partea casei.  

Revoltele însă încep a doua zi. În forţă şi fără procese de conştiinţă. Cînd tot ce părea idilic la înserare, devine hidos în lumina zilei. Ajungi la plajă, dar ideea de a-ţi scoate încălţările şi de a merge cu piciorul gol pe nisip dispare imediat: ca să depistezi nisipul trebuie să faci cărare printre pet-uri, conserve, cioburi, mucurile de ţigară care capitonează practic întreaga plajă. Există sporadice coşuri de gunoi, dar majoritatea sînt ori prea pline, ori prea „neaccesibile“ celor care, în numele nonconformismului, preferă aruncatul pe jos. Căci ceea ce se înţelege la Vamă prin nonconformism şi libertate este de fapt o adunătură de clişee, o etichetă sub care se erijează spiritul „cool“. „Înfrăţirea cu natura“ de pe vremuri a devenit un soi de nesimţire deghizată prin nonşalanţă. Improvizaţiile „şui“ sînt de fapt nepăsare şi fuşereală. Se încearcă o spoială de Woodstock pe un perete putred. Nu există, de fapt, o dorinţă reală de a face ceva într-adevăr de calitate.  

Cît despre aşa-zisul „spirit“ al vamaoiţilor de a împărţi merinde, ţigări sau băutură, este speculat la maximum. Dacă pe vremuri, pe plaja goală se întîmpla să întîlneşti pe cineva, îi ofereai, ce e drept, o ţigară sau împărţeai din puţinul tău; azi însă, obiceiul s-a transformat în năravul unei permanente cerşetorii. E cool, adică, să faci chetă – să ceri bani în spiritul boemei, să bei din sticla cuiva, fără să ceri voie, căci, nu-i aşa, deşi nu mai faci doi paşi fără că cineva să-ţi ceară bani, deşi ai impresia că te afli într-o staţiune de homelessi, prăbuşiţi care pe unde apucă – nu te poţi supăra: eşti doar la Vama Veche, tre’ să fii cool. 

Dacă e să stai pe plajă, de întins prosopul peste gunoaie, te cam jenezi. 

Închiriezi aşadar un şezlong, plăteşti 15 lei, şi încerci să menţii concentrarea pe mare, pe soare, pe linişte. Dar care linişte? De la o terasă se aude un DJ care face dedicaţii semidocte. Din altă parte, de la o scenă improvizată de un post de radio, se fac chemări disperate şi stîngace spre nu-ştiu-ce concurs. Prin faţa ta, trece un pîlc de pseudo-hipioţi, cu tobe şi fluiere, chemîndu-te la un concert de seară. Mimarea unei veselii şi a unei stări de party all the time. Cîţiva cîini se zbenguie în voie şi priveşti siderat lipsa de reacţie a unora întinşi peste gunoaie, la plajă, cînd patrupedele îi calcă, voioase, în picioare. De altfel, o tînără subţire, cu pălărie mare şi cîine mic făcea în acea zi furori pe plajă cînd, în urma pasului său senzual, îşi tot pierdea potaia pe la diferite cearceafuri.  

Zînele şi visătorii se transformă în toiul zilei într-o adunătură de tineri disperaţi să fie cool. Să existe în absolut. Inscripţiile pe care le percepeai glumeţe la venire ţi se par uşor retarde, după doar cîteva ore de asimilare a locului. Mîncarea o descoperi în mare parte banală. Iar serviciile, pline de lehamite.  

După două zile, la înserare, mai dai o roată pe plajă. Te opreşti la o terasă. O bancă mizeră. O masă peste care zemuiesc multe lichide neidentificate, impregnate deja în structura lemnului. Comanzi un soi de mojito, care nici nu a auzit însă vreodată de mojito. Priveşti în zare marea. Dar ochii ţi se opresc pe statura voinică a unui îngrijitor. Cu bustul gol, tatuat, cu un şort căzut sub burta voluminoasă, ţinea în mînă o greblă firavă de plastic. A dat de două ori în jurul său, într-o încercare tristă de a strînge gunoaiele. A obosit curînd, s-a aşezat pe un scaun şi şi-a strivit ţigara în nisip. N-a mai dus-o la gunoi.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Vreau să mai verific o dată
Încerc să îmi spun, cînd nu dorm de grija tuturor lucrurilor care ar putea merge prost, că este doar o încercare a minții, care vede pericole peste tot, de a mă proteja.
Zizi și neantul jpeg
Parcul Tineretului
Așa am început să ne apropriem teritoriul parcului, colțișor cu colțișor și tufiș cu tufiș, și să nu ne mai temem de el.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Am vrut să scriu
despre sărăcie, dar am scris despre cîrciumi și despre hipsteri
Oameni tineri, relaxați, care par să nu fi muncit o zi în viața lor sau în nici un caz o muncă din asta mai de duzină, numai treburi fine, intelectuale.
p 20 jpg
Sărăcia lucrurilor. Despre felul de a vedea al celor simpli
Cei simpli se află în posesia unui adevăr pe care îl știu și copiii încredințați de ocrotirea părintească: aceea că lumea, în absența lui Dumnezeu, este prea fragilă pentru a putea exista.
E cool să postești jpeg
Violența contra profesorilor
„Violența împotriva profesorilor este în creștere”, titra la sfîrșitul anului trecut și Tagesschau un articol despre un sondaj recent, potrivit căruia „Insultele, intimidarea și atacurile fizice împotriva profesorilor au ajuns să fie la ordinea zilei în multe școli din Germania”.
foto BTC DV bis jpeg
Latina la bacalaureat
Se poate începe cu pasul just și minimal al reintroducerii latinei ca materie de bacalaureat.
p 24 S  Voinescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cîndva în anii ’70, Coreea de Nord a făcut o comandă de o mie de mașini Volvo, pe care nu le-a plătit nici pînă azi. La fiecare șase luni, suedezii le reamintesc să facă plata.
Zizi și neantul jpeg
Mame și mama
Nu mi-a plăcut niciodată prea mult ziua de 8 Martie.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce film revedem astăzi?
Revizionările ne oferă confort emo­țio­nal, ne dau un sentiment de control asupra vieților noastre și ne conectează cu tre­cutul.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Scriitorul – o specie sălbatică
Am prieteni scriitori care îmi zic: lasă, bre, că scriem pentru generațiile viitoare!
p 20 WC jpg
Nimbul după Bizanţ
Ortodoxia ca model de societate – centrat pe viaţa în Biserică, pe liturghie şi monahism – a fost un model viabil în secolele post-bizantine.
Theodor Pallady jpeg
Paradisul învățaților din actuala patrie a deconstrucției
Războiul cultural declanșat în marja postmodernității a exacerbat contrastul ideologic dintre Epoca Luminilor, moștenitoare a Renașterii umaniste, și Evul Mediu obligatoriu „întunecat”.
p 24 I  Morosan jpg
Cu ochii-n 3,14
Fără cîini cu capul scos pe geamurile mașinilor din Florida – asta vrea să obțină o propunere de lege.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Dispariții
Mai toate cărțile de self-help sugerează să te porți cu oamenii ca și cînd i-ai vedea pentru ultima dată.
Zizi și neantul jpeg
Mărțișoare
Originale și înduioșătoare în hidoșenia lor. Ba, de destule ori, chiar în frumusețea lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Fricile mici, „fricuțele”, cum le-ar numi casiera de la supermarket
Am mai spus-o, mă consider un om fricos și îi admir pe cei care în diferite situații, de război, de epidemie de ciumă, de revoltă populară, de activism, dau dovadă de curaj.
E cool să postești jpeg
Micii răsfățați, marii neadaptați?
Copilul nu s-a lăsat înduplecat, continuîndu‑și injuriile și micile violențe, cu o atitudine de zbir, impunîndu-și, în cele din urmă, autoritatea și ronțăind ciocolata.
p 20 R M  Rilke jpg
Despre credință și tandrețe. Pornind de la Rilke
Cum sînt însă cu putință versurile lui Rilke? Cum poate poezia să răstoarne lucrurile?
foto BTC DV bis jpeg
Mihai Șora: o amintire
Nu știu cum îi vor fi recitite cărțile peste ani, dar sînt convins că lecția senectuții sale va rămîne una a înțelepciunii pe care filosofia nu o poate atinge decît în carnea unei vieți.
p 24 G  Stoica jpg
Cu ochii-n 3,14
● Pentru cei cărora nu le plac englezismele, o reclamă a tradus îndemnul „Download your app!” prin „Dă-ți jos aplicația!”. Un îndemn care poate provoca în română mici stînjeneli pudicilor. (S. G.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Se întîmplă duminica
O soluție ar mai putea fi să faci din duminici zile în întregime pentru tine, în care urgențele altora să nu devină importante în orarul tău.
Zizi și neantul jpeg
Cei mai frumoși ghiocei
Pe scurt, erau cei mai frumoși și mai zdraveni ghiocei posibili.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E necesară singurătatea?
Totuși, există mai multe tipuri de singurătăți.
E cool să postești jpeg
Suma fără laude: mai încurajează școala dragul de învățătură?
Facultățile și universitățile au astfel un palmares bogat de absolvenți, indiferent de pregătirea reală a acestora.

Adevarul.ro

image
Finala America Express, 19 martie 2023: Victorie la limită în ultimul joc de amuletă din acest sezon
În ediția 39 din 19 martie 2023, două echipe au luptat cot la cot pentru a obține un avantaj extrem de important în următoarea cursă. Una dintre echipe a încălcat o regulă importantă, iar gazda show-ului a oprit jocul.
image
Avertismentul unui economist român: „Criza este aici, nu o așteptați să vină“. Falimentele din SUA, semnalul de alarmă
Temerile cu privire la o nouă criză financiară la nivel mondial au erupt când trei bănci importante din SUA au dat faliment, iar unda de șoc se simte și în Europa. Profesorul de economie Radu Nechita a vorbit cu „Adevărul” despre riscul unei crize economice de amploarea celei din 2007.
image
Soprana Felicia Filip, despre marele regret din viața sa: „Am crescut copii ca și când ar fi fost ai mei“
Soprana Felicia Filip este căsătorită de 32 de ani cu regizorul de operă Cristian Mihăilescu, formând unul dintre cele mai longevive cupluri din muzica românească.

HIstoria.ro

image
Elena Ceaușescu a dat ordin să se dărâme cârciuma în care mergea socrul ei
Femeie cu suflet mic și foarte răutăcioasă, Elenei Ceaușescu îi plăcea să pună limite. Cumnații și nora nu o puteau vizita decât invitați. Nu l-a iertat nici pe Andruță – tată lui Nicolae Ceaușescu – care mai vorbea cu oamenii, la un țoi, despre problemele cotidiene. Sunt întâmplări relatate de Mirela Petcu și Camil Roguski, în cartea „Ceaușescu: adevăruri din umbră”.
image
Întâlnirea dintre Carol al României și Elena a Greciei şi Danemarcei
După despărţirea de Ioana Zizi Lambrino, principele moştenitor Carol e trimis într-o călătorie în jurul lumii, însoţit de colonelul Nicolae Condeescu.
image
Ce consideră o publicație de la Budapesta ca „simbol fascist la Timişoara, capitala culturală europeană”
Recent o publicație din Ungaria a iesit la rampă cu o serie de acuzații de promovare a unor simboluri fasciste, chiar în anul în care orașul este capitală culturală europeană. Dincolo de faptul că articolul denotă multă dezinfomare, o parte chiar intenționată, o doză de invidie și una de ipocrizie.