Canicula care ucide!

Canicula, cea pe care am văzut-o la ştiri drept unul dintre "principalele titluri ale zilei", ucide! După ce, pe timp de iarnă, ne-am obişnuit deja ca, la primii fulgi de zăpadă, să aflăm că trăim într-un "coşmar alb" sau că luptăm împotriva "terorii albe", reporterii transmiţînd în direct din dreptul "nămeţilor ucigaşi", probabil cei mai înalţi pe care i-au găsit pe marginea drumurilor înzăpezite, cînd vara îşi intră cu adevărat în drepturi simţim în permanenţă aceeaşi ameninţare: se apropie sfîrşitul lumii! Numărul victimelor creşte alarmant, cardiacii sînt cuprinşi de panică, ţăranii pier pe ogoare, ambulanţele gonesc pe străzile pustii de parcă tocmai ar fi izbucnit epidemia de ciumă, iar meteorologul de serviciu ne comunică sec şi sleit că "temperaturile sînt cu mult peste limita normală pentru această perioadă" şi că, în zilele care urmează, nu vom avea parte de nici un strop de ploaie. La ţară, oamenii joacă tontoroiul în bătătură ca să se adune norii şi declară în faţa camerei de filmat, cu mîna pe inima chinuită de palpitaţii, că "aşa căldură n-am mai prins pe aicea, pe la noi, de douăj de ani!". Sînt aceiaşi oameni care în urmă cu două săptămîni, cînd încă înfruntam live "urgia apelor", îşi făceau cruci peste cruci şi spuneau că "n-au avut parte de aşa un potop de cînd erau copii!". Pe terasă "La proletari", la ora prînzului, în ciuda avertismentelor, toată lumea consumă băuturi alcoolice. La umbră sînt 36Ÿ, iar sub umbrelele mari, galbene, din plastic, vreo 40. La televizor s-a spus că vînzările la bere s-au dublat în timpul caniculei. Aici la modă e şpriţul la halbă şi bitterul stins cu apă minerală. Te aşezi la o masă şi poţi face cunoştinţă cu mulţimea de consumatori pe un sfert beată, pe trei sferturi amorţită. Conversaţia lîncezeşte. Cei care adorm sînt scoşi cu scaun cu tot în afara perimetrului terasei şi lăsaţi să se odihnească la umbră, pe trotuar. "Io vara nu beau nici un strop de bere, că berea îţi mănîncă inima mai ales pe căldură!", îmi comunică un moşuleţ care citeşte presa, la masa de alături. "Numa' coniace! Coniacul în cantităţi moderate reglează tensiunea arterială... beau două, trei sute pe zi, în funcţie de cum mă simt cu pitpalacul!". Prietenul lui de pahar transpiră abundent; se pare că i-a urmat sfatul, iar acum face eforturi să bea cu înghiţituri mici cantitatea de coniac recomandată. La o altă masă, două adolescente grăsuţe, în tricouri negre, cu blugi negri, se delectează cu un lichid verde care pare lichior de mentă. Din cînd în cînd rîd zgomotos, la unison. Cîţiva tineri cu alură hippie consumă frustraţi vodcă. "Vreţi să plecăm la noapte în Vamă?", propune unul dintre ei. "Bă, io anu ăsta nu mai merg la mare fără nici un chior... m-am săturat să fiu atîrnache!", spune un altul, vizibil ameţit, fără să-şi dea seama că tocmai a depăşit o etapă din viaţa sa. "La proletari" se bea la orice oră, pentru că băutura e foarte ieftină şi pentru că aici vin oameni care cred, mai mult sau mai puţin conştient, că "trebe să ne matolim, căci altfel nu se mai poate!". Terasele "cu fiţe" sînt însă goale la prînz. Lumea bună vine numai după ora 9 seara şi consumă apă minerală cu lămîie, bere fără alcool, eventual un gin tonic cu multă gheaţă. Motivul pentru care se întîlnesc "la terasă" (un concept total diferit faţă de cel de "cîrciumă") este cel al comunicării; fiecare e dornic să povestească ce i s-a mai întîmplat peste zi, căci "la noi în firmă s-a stricat aeru' şi am stat vreo două ore ca să-l repare şi dup'aia a căzut şi netu'!" şi "io nu pot să-mi iau concediu decît în septembrie şi a venit asta mică din Grecia, era neagră peste tot, mi-a făcut o poftă...!" sau "la toamnă vreau şi io să-mi schimb job-ul, da' să treacă odată vara, că vara nu se întîmplă nimic în oraşu' ăsta!". Dacă începe o aversă de ploaie, cea cu care ne tot ameninţă meteorologul de serviciu, nimeni nu se bucură, căci "trebe să ne mutăm înăuntru!". Viaţa teraselor bucureştene nu există, e numai lene şi plictiseală, dar oricum mai bine decît acasă. Am aflat de la ştiri că românii s-au îmbulzit să cumpere aparate de aer condiţionat şi erau dispuşi să plătească taxe de urgenţă pentru instalări cît mai rapide. Într-un bloc de pensionari din Colentina astfel de aparate nu s-au inventat încă. Silvia, cea cu doi pekinezi, doarme cu uşa de la intrare larg deschisă "ca să se facă curent". În miez de noapte, cîinii tunşi regulamentar la zero se plimbă nestingheriţi pe palierele blocului şi, din cînd în cînd, se întîlnesc cu doamna Mocanu, care bîntuie şi ea ca o stafie, în chiloţi şi maieu, lac de transpiraţie. Urcă şi coboară etaje, după care dă buzna în garsoniera Silviei şi o zgîlţîie ca să o trezească: "Vecină, mai poţi? Că io nu mai pot, mor!". Silvia o pîrăşte în fiecare dimineaţă pe doamna Mocanu administratorului, dar acesta e împăciuitor, căci "trebe să o înţelegem şi pe ea, că e singură, n-are cui să se plîngă, iar pe căldura asta cu toţii sîntem foarte nervoşi!". "Problema" e dezbătută îndelung întreaga zi, "la bancă", singurul refugiu al pensionarilor "pe vreme de caniculă" unde mai adie cîte o briză dinspre ghenă şi cîte un vînticel răcoros dinspre camera frigorifică a supermarket-ului din colţ. Cele trei familii de tineri din bloc, de condiţie medie, nu se implică, căci tocmai şi-au montat acele aparate-minune, iar acum îi vezi tot timpul strănutînd în batiste, cu dureri de cap şi de gît. "Păi da, vecină, aşa îţi trebe, dacă l-ai pus ca nesătula la şaişpe grade, să se facă la tine în casă ca la pol!", spune o funcţionară de la bancă, cu o îndelungată experienţă în utilizarea "aerului". "Ăsta se pune şi el la douăj' două, douăj' trei de grade şi nu dormi noaptea cu aeru' deschis că te ia de cap!". S-a mai spus la ştiri că românii inventivi au mers noaptea la ştrandurile deschise non-stop, pentru a scăpa de sauna din apartamente. Am văzut cîţiva puştani care se bălăceau chirăind sau săreau în cap de pe mica trambulină din dotare. Nu i-am invidiat. Într-o ţară săracă, bucuriile meschine pe care ţi le poţi oferi îţi dau, mai degrabă, un sentiment de tristeţe: un coniac care-ţi reglează tensiunea, o conversaţie de doi lei la terasă, "un aer" pe care nu ştii să-l potriveşti, o baie noctură într-un bazin ceva mai mare decît cada de acasă. O mare iluzorie. Şi, în rest, televizorul, cu zecile de posturi de la care afli că trăim într-un loc blestemat unde după secetă vine potopul care se transformă apoi în viforniţă.