(Auto)cenzura hărţuirii sexuale <p> Între prejudecată şi adevăr

Pînă acum cinci ani, în România nu exista hărţuire sexuală. Cel puţin nu la nivelul oficial al hîrtiei şi al instanţei. Exista doar la televizor, în filmele americane, dar acolo e ţara tuturor posibilităţilor, unde de altfel, pe la începutul anilor ’70, a şi apărut termenul legal care incrimina această formă de abuz. La noi, obişnuita palmă a şefului pe posteriorul secretarei a ieşit din "normalitatea" sa mioritică tinzînd să fie încadrată penal şi european, abia în 2002, cînd, la presiunea UE, s-a iţit, timid, o lege (Legea 202) privind egalitatea şanselor dintre femei şi bărbaţi. Legea a fost secondată la patru ani de o alta, mai îndrăzneaţă, cu numărul 324, care aducea în discuţia instanţei "prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare", hărţuirea sexuală intrînd de data asta sub incidenţa discriminării pe bază de sex. Vinovată e fusta scurtă "Nu ştiu ce înseamnă hărţuirea sexuală" - cam aşa sună răspunsul general al celor intervievaţi de reprezentanţii Centrului "Parteneriat pentru Egalitate". "Problema majoră în România la ora actuală este mentalitatea. Cînd vine vorba de hărţuire, cea mai mare prejudecată este că victima provoacă incidentul." Irina Sorescu este director de programe la Centrul "Parteneriat pentru Egalitate", cel care a iniţiat campania "Spune Nu hărţuirii sexuale", introducînd termenul în România şi făcînd lobby pentru recunoaşterea şi conştientizarea sa ca abuz. "În România nu exista jurisprudenţă, nu existau cazuri înregistrate şi nu existau plîngeri. Oficial, la noi nu există, nici în prezent, hărţuire sexuală. Dar asta este departe de a fi adevărat. Făcînd cercetări, înainte să demarăm proiectul, am primit confirmarea că foarte multe persoane se confruntau de multă vreme în ţara noastră cu această formă de abuz, dar că habar n-aveau ce să facă şi unde să se adreseze." Primele sondaje ale centrului au arătat că majoritatea românilor nici nu cunosc termenul, asociind de multe ori hărţuirea cu tentativa de viol. "La noi privirile, remarcile sau atingerile cu conotaţii sexuale nu sînt considerate a fi abuz." Prima etapă a proiectului a fost lansarea mesajului, cu dublă ţintă, "legea pedepseşte hărţuirea sexuală", conştientizîndu-se, pe de o parte, termenul de hărţuire ca fiind un abuz, pe de alta, existenţa legii. Au urmat o serie de traininguri cu reprezentaţii sindicatelor. "Pentru sensibilizare, am insistat mult pe partea de consecinţe: victima e stresată, nu îşi mai îndeplineşte bine funcţiile, dezvoltînd tot felul de strategii ca să evite contactul cu agresorul, ajungînd să-şi ia o sumedenie de concedii fără plată ba şi demisionează, pas care şi pentru companie se traduce prin costuri." Ce se adăposteşte sub umbrela hărţuirii? Un comportament nedorit. Remarci şi priviri care te deranjează, legate de felul cum arăţi, de viaţa ta intimă. Abuz de putere. Ameninţări. Constrîngeri. "Dacă la serviciu eşti întrebată de practicile tale sexuale, iar acest lucru te jenează, este hărţuire." Hărţuirea sexuală nu e palpabilă. Uneori e o insinuare, un gest, un cuvînt, iar în aceste condiţii, devine foarte greu de demonstrat. Prima armă pe care victima ar trebui s-o folosească e discuţia cu hărţuitorul, un ton ferm şi cuvinte care să nu lase loc de interpretare: Încetează! Dacă nu merge, victima va trimite o înştiinţare scrisă superiorului, apoi se va adresa inspecţiei muncii sau Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), urmînd ca în ultimă instanţă să-l dea în judecată. "Cu toate astea" - îmi spune doamna Sorescu - "dacă nu există martori, înregistrări audio-video sau un raport al psihologului care să demonstreze că victima a fost afectată, avînd la dosar doar paşii birocratici, cîştigul de cauză e minim. Personal cred că e la latitudinea fiecărui judecător care primeşte un asemenea caz să decidă." Înclin balanţa către "cenzură", adică spre imposibilitatea unei victime de a obţine în România cîştig de cauză. După ce că te pui rău cu superiorii, îţi strici imaginea în firmă, etalîndu-ţi detaliile intime la orice colţ de birou... mai pierzi şi procesul? La ce bun? Dar de la acest "la ce bun" începe cercul vicios: dintre persoanele care s-au confruntat cu asemenea situaţii, mai mult de jumătate n-au făcut absolut nimic, sperînd că lucrurile se vor rezolva de la sine, iar cele care au încercat să stea de vorbă cu agresorul, dar n-au obţinut nici o reacţie, au preferat să-şi dea demisia. În cinci ani, de cînd există legea, la Inspecţia Muncii şi CNCD s-au depus doar cinci plîngeri. Nici una către o Judecătorie. "Şi este cu atît mai dificil să acţionezi, cînd nu există precedent." Pot miza pe lege? Iar pericolul acestei neluări de atitudine îmi e confirmat şi de doamna avocat Anca Cruceru. Dificultăţile în instrumentarea unui asemenea caz decurg, în opinia domniei sale, şi din faptul că în România încă nu există o practică judecătorească în materie, fiind abia la început de drum. "Poate ar fi oportună specializarea instanţelor de judecată, aşa cum s-a întîmplat în alte domenii (de exemplu, instanţele pentru minori), sau cum există în alte state (Equality Tribunal în Irlanda, Tribunalele Muncii în Anglia etc.). O altă dificultate este generată de mentalitatea îngăduitoare a românului, care tratează cu umor asemenea situaţii." Teoretic, un agresor dovedit poate fi amendat de CNCD cu sume de la 400 la 4000 de lei, iar dacă intră sub incidenţa Codului Penal, riscă detenţia de la 3 luni la 2 ani. Asta e teoria, pentru că în practică în România nu există nici un proces cîştigat, nici o decizie pronunţată de o instanţă de judecată. "Legislaţia din România, generic vorbind, are lacune, iar imprecizia formulărilor generează dificultăţi în aplicare sau interpretări eronate. De exemplu, trimiterile din lege la dreptul comun dau naştere unor probleme în stabilirea eventualelor despăgubiri cuvenite, daune morale pentru atingerea adusă demnităţii, onoarei, reputaţiei etc. Menţionez că nu avem o lege care să stabilească modalitatea concretă de determinare a prejudiciilor morale - am avut una şi s-a abrogat." Cît despre numărul redus de plîngeri, acesta se datorează atît mentalităţii, cît şi necunoaşterii legii. "Cînd mă refer la mentalitate, am în vedere nu Ťacceptarea unei situaţii pe considerentul că va dispărea de la sine», ci mai degrabă jena victimei, care se vede pusă în postura de a-şi face publică problema." Dincolo de opinia legală, "personal nu prea consider că reglementarea distinctă a faptei de hărţuire sexuală îşi are rostul. În principiu, în afara situaţiilor evidente de şantaj sau ameninţare (chiar şi aceste fapte pot întîmpina probleme în probaţiune), sînt puţine persoane care, în momentul în care au un comportament care ar părea că îmbracă forma hărţuirii sexuale, chiar au intenţia de a crea un disconfort real victimei, cu scopul de a o discrimina." E mai uşor să dăm vina pe alţii "Este o modă de import." Iar interlocutorul meu din domeniul psihicului (unde de altfel se şi consumă acest abuz), psihologul Victor Dorin Vasile, fără menajamente, de la bun început, intră în scenă cu afirmaţia oarecum şocantă. "Dacă vorbim de hărţuire, trebuie să o facem într-un anumit context. Dacă acesta e unul american, trebuie să avem în vedere că SUA sînt un spaţiu conflictual, unde orice pretext e un motiv excelent de a cîştiga bani. Acolo hărţuirea poate fi şansa vieţii de a-ţi lua un iaht. În România nu are amploarea aceasta. La noi, dacă îţi atragi firma unde lucrezi într-un asemenea proces, nu mai poţi spera, în mod realist, să ai un viitor în acea firmă. În societatea românească, deocamdată, hărţuirea sexuală este percepută ca un moft, nefăcînd parte din cultura noastră." Tehnic, hărţuirea apare doar într-o relaţie, referindu-ne generic la acest termen. Relaţia cu un şef, cu un vecin etc. Or, într-o relaţie, de orice natură ar fi ea, rolurile se negociază de la bun început. "Am să-mi asum riscul să generalizez puţin şi voi spune că, în majoritatea hărţuirilor, ca în majoritatea violurilor, nu există doar un vinovat. Pentru a se consuma aceste abuzuri (fiind abuz, fără îndoială), e nevoie de o perioadă de construire a relaţiei victimă-agresor, relaţie la care şi victima îşi aduce contribuţia, tacit, prin acceptare. Ca în cazul violului între cunoscuţi, de unde ştim că agresorului i s-a semnalat la timp şi categoric cînd să se oprească?" Hărţuirea este, aşadar, din punct de vedere psihologic, de cele mai multe ori un flirt scăpat de sub control. "Între flirt şi hărţuire e o graniţă foarte fragilă, cu siguranţă nu una vizibilă, pe care cei doi actori o percep în locuri diferite. Acolo unde unul dintre parteneri poate considera flirt, celălalt vede o hărţuire. Lipsa de comunicare de cele mai multe ori construieşte conceptul de hărţuire." Vorbind de victimă, aceasta are oricînd posibilitatea de a înceta hărţuirea, semnalizînd din timp şi destul de convingător agresorului să înceteze. "Ce găsesc total inacceptabil, este că la noi victima preferă să se complacă în situaţie." Profilul psihologic al unei victime începe cu "nu oricine poate fi victimă". Are o anumită vulnerabilitate din punct de vedere psihologic, fiind mai slabă, mai pasivă... o persoană care ar putea avea în trecut un model vicios de relaţionare. "Dacă la locul de muncă ţi se fac avansuri care te deranjează, este pînă la urmă decizia ta personală dacă te complaci sau iei o poziţie." Cît despre agresor, acesta este în primul rînd o persoană oportunistă, care nu are nici un motiv de a nu încerca. El are în general ceva de demonstrat. "Sînt două tipuri de agresori. Agresorii de ocazie, care n-au avut niciodată intenţia de a agresa sau au considerat că au acceptul victimei (iar aici avem de-a face cu o relaţie bazată pe necomunicare) şi agresorul propriu-zis, care îşi face un obicei din asta. Aici e vorba de o hărţuire bazată pe exercitarea puterii." Vorbind de ingredientele hărţuirii, la noi percepţia comună este că sexul declanşează totul, iar victima şi-o caută singură: şi-a pus fustă scurtă, s-a machiat prea strident etc. "Sexul joacă fără îndoială un rol, dar nu e nici pe departe ingredientul principal. Hărţuirea e mult mai mult decît un impuls sexual, este dorinţa de a controla o relaţie, dorinţa de control." De unde lipsa de reacţie a românilor la acest tip de abuz? Avem de-a face cu o societate misogină în care femeii nu i se acordă prea multă consideraţie? "Nu vorbim de o societate neapărat misogină (nu doar femeile suferă de hărţuire sexuală), ci mai degrabă de o societate prea tolerantă, care acceptă prea uşor şi prea multe. Ca o concluzie, nu spun că este vina victimei că este hărţuită, dar este şi vina ei dacă se complace. E mai uşor să dăm vina pe alţii decît să ne obişnuim că sînt unele lucruri care ţin strict de noi. În ceea ce priveşte hărţuirea sexuală, nu e vorba de o diferenţă de putere fizică, ci de opţiuni pe care le ai şi pe care le poţi exercita." Cu alte cuvinte, unde ne situăm, pe axa fragilă ce duce de la nevinovăţia unei victime fără drept de apel, la vinovăţia victimei-părtaş prin inacţiune? Cînd vine vorba despre atitudinea noastră, aveam de-a face cu cenzura sau cu autocenzura?... P.S. Cele cîteva opinii exprimate în acest articol au incitat deja reacţia CPE, care doreşte să se disocieze de atitudinea conform căreia victima poate fi şi ea vinovată, fiind totodată solidar cu necesitatea reglementării distincte a hărţuirii sexuale.