Apa trece, casele nu rămîn

N-auzisem niciodată de satul Bistreţ şi nici nu mai fusesem prin zona din sudul Craiovei. Două repere mi-erau cunoscute pe hartă: Segarcea, din cauza vinurilor, şi Băileşti, de la nea Mărin. Mai era şi Bechet cu nu ştiu cîţi... centimetri. Dar tocmai de la centimetrii ăştia prea mulţi pe Dunăre s-a tras şi drumul meu în zonă. Satul Rast era deja inundat, iar Bistreţul stătea sub ameninţarea ruperii unui dig. Venind dinspre nord însă, nu vedeai nici picătură de apă şi totul era în regulă. Case galbene, în curţi pline de verdeaţă, cu garduri strîmbe, copii jucîndu-se pe uliţe, oameni stînd la mese, în faţa cîte unui chioşc cu bere, sucuri şi ciocolată. De cele mai multe ori, la foarte mică depărtare de locul unei catastrofe, viaţa decurge normal. Singurul semn că totuşi se întîmpla ceva erau căruţele care veneau din cînd în cînd, din sens invers, încărcate cu mobile, coteţe de găini şi mai ales cu frigidere. Nu era căruţă fără frigider. După încă nişte kilometri, am ajuns în cele din urmă într-un sat care era pe malul apei şi despre care am aflat că nu fusese pe mal. Lacul Bistreţ, care la sud era deja una cu Dunărea, îşi depăşise şi malurile dinspre nord, spre satul Cârna, cu multe sute de metri. În unele locuri rămăseseră doar porţiuni foarte înguste între apă şi şosea. Inundaţiile la Dunăre nu sînt năvalnice. Digurile sînt de pămînt şi de piatră. Sub presiunea apelor, nu crapă brusc, ci se macină încet. Apa creşte uşurel, dar sigur. Aşa mi-a povestit un român că s-a întîmplat în insula Puchet din Thailanda la tsunami, acum un an şi patru luni. Marele val a avut în acel loc, unde el stătea la plajă, doar vreun metru şi jumătate înălţime. Numai că a tot înaintat uşurel, depăşind o mică faleză, luînd parcă cu încetinitorul pe sus tarabele negustorilor, maşinile parcate, camionetele şi dughenele, pe care a început să le izbească unele de altele, scrîşnind şi spărgînd geamuri, pînă cînd toată lumea a înţeles că mica ridicare nu e o joacă şi are de fapt o forţă sinistră. La Dunăre, în cele mai multe locuri nici măcar nu e vorba de vreun val. Apa creşte ca în baie cînd laşi robinetul deschis. Uneori se infiltrează prin pămînt şi apare unde nici nu te gîndeşti. Zvonuri cu vinovaţi Cei mai mulţi oameni din partea locului nici nu prea credeau că Dunărea le va ajunge pînă în case. Bunicii şi părinţii lor le arătaseră pînă unde venea apa la inundaţiile cele mai mari şi nu credeau că acele repere pot fi depăşite. Dar, tot stînd de vorbă cu oamenii, care fuseseră avertizaţi deja să plece şi care nu plecau, am simţit că unii ar vrea să-mi mai spună ceva. Cu greu li s-au dezlegat limbile. Ideea, spusă mai întîi pe şoptite, era că dacă autorităţile ar fi dinamitat nişte diguri din aval, ei n-ar mai fi fost în pericol. Dar, spuneau localnicii, ar fi fost vorba de interese mari, ale unor patroni de bălţi cu peşte, care au mari pile la guvern şi care n-au acceptat să li se strice digurile. Ţăranii se adunau în jurul reportofonului şi începeau să-şi dea ghes unul altuia să spună tot. Şi repede au ajuns la ideea pe care o clamau cu glas tot mai tare, că "sîntem conduşi de nişte mafioţi, în relaţii cu nenorociţii de patroni evrei de pe baltă". Am intrat în Bistreţ, unde un şef al poliţiei judeţene tocmai explica unor ziarişti că vorbele oamenilor despre acele diguri protejate nu au nici un fundament. Că a existat doar o simplă discuţie cu patronii bălţilor care pînă la urmă, vrînd-nevrînd, a trebuit să accepte să li se spargă digul, lucru care de altfel se şi petrecuse cu cîteva zile în urmă. Am descoperit ideea mafiei care protejează digurile şi în tabăra sinistraţilor de la Rast. Acolo, pentru tot ce li se întîmplase oamenilor, de vină era pur şi simplu prim-ministrul. Am citit mai tîrziu o ştire despre inundaţiile de la Chiselet, de lîngă Olteniţa, la sute de kilometri depărtare în aval de Bistreţ. Şi acolo oamenii vorbesc de conspiraţii prin care sînt protejate investiţii private. Singura deosebire e că mai-marele aranjamentelor de la Chiselet nu ar fi fost Călin Popescu Tăriceanu, ci Adrian Năstase. În zona satului Cîrna chiar şi un funcţionar de la primărie sugera că oamenii ştiu foarte bine ce spun. Dar aveam să constat că, indiferent ce le-ar spune autorităţile, dincolo de mesajul propriu-zis, o parte din localnici întrevăd mereu altceva. Dacă li se spune că vine apa, ei înţeleg că guvernul vrea să-i inunde, ca să salveze altceva. Dacă li se spune că e mai bine să se evacueze din timp, ca să n-o facă în condiţii mult mai grele şi forţate atunci cînd va veni apa, ei înţeleg că s-ar putea să fie arestaţi. Oamenii mai au obiceiul să spună şi că guvernul nu le-a adus nimic, că numai armata i-a ajutat cu de toate. Pe de altă parte, militarii şi jandarmii îşi văd de "misiunile" lor fără să comunice normal cu populaţia. Nici măcar prin intermediul presei. Cînd am vrut să vorbesc cu nişte soldaţi care lucrau la diguri, un subofiţer mi-a spus că s-ar putea să le fac rău. De ce? "Pentru că-i poate vedea vreun şef că vorbesc cu dumneavoastră." La mirarea mea, a dat din umeri şi mi-a recomandat să merg la Craiova după comunicate de presă oficiale. Probabil că tot ce face armata trebuie să fie secret, ca nu cumva să audă duşmanul Dunăre care sînt planurile de bătaie şi de îndiguire şi să-şi schimbe direcţia de atac. Protipendada La primăria din Bistreţ lucrurile erau cu totul altfel. Înăuntru se ţineau mereu şedinţe din care diverse notabilităţi locale ieşeau din cînd în cînd, să vorbească la mobil. Afară era o adevărată protipendadă capitalistă: comandanţi de la apărarea civilă cu uniforme nou-nouţe şi strălucitoare, cu căşti în urechi (la fel ca SPP-iştii), prin care aflau, probabil, ce mai face digul; pompieri frumoşi cu centuri roşii; directori de la ape în plină agitaţie; toată floarea cea vestită a jurnalisticii, de la Adrian Fulea, pînă la Cătălin Radu Tănase şi diverse fete blonde bine fardate, cu cizme lungi în picioare (dar de piele, nu de cauciuc), care aşteptau să intre în direct în faţa camerelor de filmat, lîngă care adăstau operatori plictisiţi. Maşini cu girofar, multă poliţie şi elicoptere. Unul dintre piloţi povestea sătenilor adunaţi sub elice, pe terenul de fotbal, ce a văzut el de acolo de sus. Repeta de mai multe ori şi cît mai răspicat fiecare informaţie, care apoi circula prin adunare ca la telefonul fără fir, transformată şi interpretată după urechile şi mintea fiecăruia. Cel mai greu de înţeles le era localnicilor că digurile de la baza piscicolă n-aveau nici un fel de importanţă în condiţiile uriaşei revărsări de ape şi în operaţiunile de stăvilire a lor. Ura pe patronii bălţilor părea mai mare şi decît teama de inundaţii. În cele din urmă, pilotul exasperat a renunţat la orice fel de explicaţii, spunîndu-le oamenilor să-i întrebe pe directorii de la ape cu care a zburat, că ei ştiu cel mai bine. "Păi, mata ne spui mai bine decît ăia", ziceau ţăranii, neîncrezători. Sinistraţii În tabăra de la Rast oamenii stăteau pe cîmp cu plăpumi şi păsări. La început a fost vaccinul (pentru că omul poate sta în mizerie, dacă e bine vaccinat). Apoi a fost lumina de la generatoare. Mai tîrziu au venit şi toaletele ecologice. A fost apoi biserica improvizată de Paşti. Armata aducea alimente pentru oameni, dar aceştia aveau în special grija vacilor, a cailor şi a porcilor cu care se refugiaseră (soldaţii nu aduceau hrană pentru porci). Am văzut sinistraţi pe care copiii veniţi de la oraş încercau să-i convingă să se mute la ei şi care nu acceptau să părăsească acel cîmp, pentru că nu voiau să se despartă de animalele lor. Am văzut mame cu copii mici care refuzau să meargă la spitalul din Băileşti, în condiţii mai bune, din acelaşi motiv, al grijii pentru animale. Am văzut o Dacie galbenă care mergea dinspre Craiova spre tabăra refugiaţilor cu un coteţ de cîine legat pe acoperiş (ducea cuiva dintre sinistraţi adăpost pentru cîine). Unii se mai întorceau înapoi în sat cu cîte un camion militar să-şi mai recupereze cîte ceva. Se auzeau zvonuri cum că morţii ar fi ieşit din pămînt şi plutesc pe ape. Sinistraţii îi întrebau la început, pe cei care mai veneau din sat, a cui casă a mai căzut, apoi, care stradă mai e în picioare. Casele de chirpici rezistau cîteva zile, cel mult. Într-o asemenea tabără de evacuaţi, cel puţin în primele faze, nu sînt scaune şi mese destule. Nimeni nu se gîndeşte la asta. Mulţi îşi iau aşternuturile şi poate chiar patul, dar nu masa şi scaunele. Adăposturile şi corturile (cu excepţia celor militare) sînt joase. Rezultatul este că mai toată lumea stă pe jos şi intră sau iese în patru labe din corturi. Poziţia fizică a întregii comunităţi se schimbă. Imaginea e cea a unei tîrîieli generale printre cîrpe, sfori şi folii de plastic. Fiecare îşi titireşte cîte ceva prin vreun colţ de cort, stînd culcat sau în genunchi. O întreagă comunitate pusă, la propriu, la pămînt. Dar mai există şi o altă categorie şi din ea fac parte de obicei capii de familie. Oamenii care stau cu orele în picioare sau se plimbă aiurea cu mîinile încrucişate. Privesc în zare, îngînduraţi, după ce necazul i-a deposedat de orice rost. Par de neconsolat şi măcinaţi de fiecare minut petrecut astfel.