Amărăciunile Amarei

Începutul lunii decembrie e ceţos. Ceaţă e şi la Slobozia, unde pe stradă au apărut un fel de lampioane rotunde şi pufoase, de bună seamă agăţate cu ocazia sărbătorilor, printre ele mai atîrnînd şi cîte un baner electoral uitat, cu figuri de candidaţi precum Ştiucă sau Neacşu. Tot ceaţă e şi pe şoseaua ce leagă Slobozia de Amara, ceaţă şi pe lacul de agrement dinainte de intrarea în staţiune. Un muncitor cu un singur dinte se recomandă drept administrator al micului camping de lîngă micul lac. Pretinde că repară căsuţele de lemn şi aranjează totul pentru vara viitoare. Lîngă bărcile aşezate cu fundul în sus zac nişte tractoare mari cu utilitate incertă. "Ne plimbăm cu ele pe aici - explică omul şmechereşte - mai mult nu vă spun că, de fapt, nu sînt eu administratorul, el a plecat în Italia." Nu înţeleg nimic. Nămolul scump Lacul Amara e la rîndu-i scufundat într-o ceaţă care şterge contururile dintre apă şi cer. Raţe sălbatice, pescăruşi, lebede şi alte păsări de apă mai mici şi mai mari dormitează pe apă ca nişte pete într-un peisaj lăptos. Pe dinafară şi Hotelul "Lebăda" pare adormit şi fără clienţi. Înăuntru e totuşi ceva activitate, oameni în vîrstă cu bastoane, basmale şi mişcări încete sînt dăscăliţi de asistente în halate albe care-i îndrumă către cabinetele de tratament. Directoarea Cornelia Zlotea îşi varsă oful, spunînd că ea n-a riscat niciodată în viaţă. Adică, n-a avut curajul să meargă în zona privată. Acum aşteaptă o nouă lege care să consfinţească proprietatea sindicatelor asupra bazelor de tratament pe care astăzi le au doar în administrare pe baza unor vechi decizii guvernamentale destul de ambigue. Ea crede că abia atunci se vor putea face mai multe investiţii, vor putea fi accesate fonduri europene şi vor fi atraşi mai mulţi clienţi. Deocamdată, totul bălteşte, iar nămolul e din ce în ce mai scump. Anul acesta, Apele Române, responsabile cu nămolul, ar fi mărit preţul de zece ori, fără nici o justificare, iar un metru cub a ajuns să coste 10 milioane de lei... miraculosul nămol sapropelic care se găseşte pe fundul lacului Amara. Un nămol despre care Cornelia Zlotea spune că e folosit şi în staţiunea Eforie, pentru că cel local, de Techirghiol, s-a degradat. "Îţi ia de pe umeri greutatea a zece ani" - zic unii dintre cei care i-au testat proprietăţile. Un grup de pensionari din judeţul Mureş, cu multe sacoşe rotunde al căror conţinut e învelit în ziare, se pregătesc să plece. Aşteaptă un maxi-taxi care să-i ducă la Slobozia, de unde vor lua trenul spre Bucureşti şi, mai departe, un alt tren către Tîrgu Mureş şi apoi un autobuz... Un drum de o zi, după cele 18 zile de cură în care n-au avut unde se mişca. "Noroc c-am avut televizor în cameră - spune unul dintre ei - altfel, unde să ieşi şi ce să faci pe aici?" "Parcul dintre cele trei hoteluri (atîtea există la Amara) este plin de mizerii, nimeni nu face nimic, e o jale - intervine şi o femeie. În alte staţiuni cică se poartă mai bine cu oamenii, dar nu au nămolul aşa de bun şi pe noi asta ne interesează, în primul rînd. Poate că vara e mai bine, poţi sta şi la plajă, dar noi venim iarna pentru că avem animale în gospodărie şi vara n-ar avea cine să aibă grijă de ele. Mai uşor e să le laşi iarna." Unii oameni vin în aceeaşi staţiune de foarte mulţi ani, chiar şi dinainte de 1989, şi îşi amintesc că pe atunci unul dintre hoteluri era destinat ţăranilor colectivişti. Acum li se pare că pe vremea aceea parcul era mai îngrijit. Public şi privat Zona publică a staţiunii arată într-adevăr dezolant, aleile sînt pline de gropi, iar spaţiul verde e invadat de pungi de plastic. Pe o potecuţă, printre copacii învăluţi în ceaţă, se distinge o oază viu colorată, un fel de bazar. O femeie vinde acolo tot felul de textile şi încălţări. Papuci moi de casă şi papuci de plastic pentru duş, cizme ieftine din imitaţie de piele şi ghete din stofă îngrămădite pe o folie de plastic albastră. Deasupra, pe o sîrmă sînt înşirate halate şi prosoape. Pe unele scrie BMW. Oamenii au nevoie de aşa ceva în timpul tratamentului, iar vînzarea pare să meargă binişor. Tot prin ceaţă se întrezăreşte un hotel vopsit strident în roşu şi albastru. E cel aflat în administrarea Ministerului Muncii. "Acum cîţiva ani era o căzătură, o ruină - spun pacienţii mai vechi - acum i-au mai scos faţa, au mai investit cîte ceva." Mai bine arată însă cel de-al treilea hotel, "Parc" (nume mult prea obişnuit al staţiunilor noastre), care este privat. Directorul - Cristian Ionescu - susţine că afacerea ar fi destul de riscantă şi că nu poate fi amortizată mai repede de zece ani. Se plînge şi el de nămolul scump şi de indolenţa Primăriei care n-ar face nici un fel de investiţii. Constată că sutele de milioane de lei pe care le-a plătit drept impozite locale nu se văd nicăieri. "I-am spus primarului că din banii ăştia îmi asfaltam singur drumul pînă aici şi mai curăţam şi parcul. Chiar dacă noi investim în hotel şi în baza noastră de tratament, sînt oameni care nu vin pentru că în afara hotelului nu găsesc absolut nimic." Lacul e în administrarea Apelor Române însă mai multă grijă de el - spune Cristian Ionescu - au hotelierii din zonă care, conştienţi că lacul şi nămolul de pe fundul lui constituie baza activităţii lor, angajează oameni vara pentru a-l păzi de turiştii care aruncă gunoaie sau care ar dori să se lanseze pe suprafaţa lui cu tot felul de ambarcaţiuni interzise. Filiala Buzău a Apelor Române exploatează nămolul de la Amara şi-l vinde apoi peste tot. Nu face nici o reducere celor din Amara. "Şi lacul ăsta e de-a dreptul binecuvîntat - spune directorul - să vedeţi cum rămîne sarea pe piele după ce ieşi din el. Are o salinitate de 20%." Am părăsit staţiunea mergînd pe o şosea de unde am mai zărit o dată apele înceţoşate ale lacului liniştit, cu tot cu păsăretul lui adormit. M-am îndreptat către centrul localităţii, spre Primărie. Oraş nou, uliţe vechi Amara e de patru ani oraş. Primarul PSD Victor Moraru, reales în vară, susţine că din noul statut, localitatea a avut de cîştigat, că s-au obţinut bani (veşnicele fonduri europene), că s-au "reabilitat" reţelele de canalizare apă şi gaze, lucruri de care beneficiază şi staţiunea, deşi ştie că cei de acolo spun că Primăria n-a făcut nimic. Ştie şi că afacerea cu un hotel într-o staţiune balneară e foarte bună şi deloc riscantă (cum ar vrea iniţiatorii ei să creadă). Asta pentru că nu trebuie să umbli după clienţi, pensionarii fiind trimişi acolo automat, prin casele de pensii. Cît priveşte drumurile şi alte investiţii în parcul staţiunii, acestea nu se fac - susţine el - din vina... ultimelor guvernări. Guvernele sînt de vină că nu există un program coerent pentru staţiunile balneo-climaterice, că resursele lor sînt exploatate de agenţii (precum Apele Române) care n-au nici un fel de legătură cu autorităţile locale. Că într-o staţiune precum Borsec, de exemplu, se exploatează apele minerale de către societăţi fără legătură cu staţiunea şi ale căror camioane nu fac decît să îi strice drumurile. Victor Moraru ştie toate acestea pentru că e şi preşedintele unei asociaţii a staţiunilor balneo-climaterice. "Sînt numai 78 de staţiuni de acest fel în România. Ei bine, guvernul ar trebui să dea cîte un milion de euro, anual, pentru fiecare. Noi, din bugetul local n-am avea bani nici de dat cu var prin staţiune. Înainte de 1989, spaţiile verzi erau întreţinute pentru că fiecare hotel avea între 12 şi 18 angajaţi numai pentru asta. În plus, mai erau scoşi şi pionierii din şcoli, la aşa-numita muncă patriotică." Cu toată lipsa de programe guvernamentale, pe site-ul Primăriei sînt menţionate proiecte de refacere a drumurilor şi a parcului staţiunii. Banii ar trebui să vină tot de la Uniunea Europeană. Termenele nu sînt însă prea clare. Primarul speră că lucrările la drumuri ar putea începe prin luna mai, după licitaţii, semnări de contracte şi alte proceduri birocratice (nămoloase). La alegeri, Victor Moraru a promis amaraştenilor (aşa le-o fi zicînd?) că va face din oraşul lor o adevărată "perlă a Bărăganului". Tînăr şi plin de energie pare primarul şi, în acelaşi timp, extrem de atent la tot ceea ce spune ziariştilor, pe care-i ştie probabil mari vînători de... perle. Am ieşit din Primărie, pe uliţele (încă) pline de noroi ale proaspătului oraş, m-am strecurat printre bălţi, maşini şi căruţe, pe lîngă casa de cultură numită "Jan Căciulă" şi am pornit către altă staţiune: Sărata Monteoru (care, într-adevăr, s-a dovedit ceva mai plină de sare).