Acel Isus din inima ta
(A. P.) O după-amiază de duminică şi o bătaie discretă în uşă. Apoi, din ce în ce mai insistentă. Erau trei: o americancă supraponderală, îmbrăcată într-un sarafan larg, cenuşiu, un soi de "uniformă de lucru", soţul ei - un bărbat sobru, cu părul alb - şi translatorul - o fătucă timidă, cu părul uns şi coşuri pe bărbie, care vorbea engleză cu puternic accent moldovenesc. Fata m-a întrebat în română "dacă îl primesc pe Isus". Femeia mă privea fix, bărbatul clipea neliniştit. N-am închis uşa pentru că, nu ştiu de ce, micul grup îmi amintea de copiii colindători din seara de Crăciun. Erau, în felul lor, inocenţi. Ce trebuie să fac? Să repet o scurtă "poezie" după ei. Am zîmbit îngăduitor. Americanca a început să recite, iar fata - să traducă. Nu-i nevoie, ai spic ingliş. "Poezia" n-a durat mult şi am recitat-o cu toţii în prag. În momentul în care am rostit "Amin", faţa femeii s-a destins într-un zîmbet larg. Mi-a întins profesional mîna: "Congratulations!". "De acum încolo, Isus va fi veşnic în inima ta!" - a completat-o fata. Mi-au întins nişte broşuri colorate şi m-au informat că sîntem vecini. M-au întrebat dacă pot să mai vină şi altă dată. Probabil ca să se convingă dacă Isus încă mai e acolo unde l-au pus ei. Le-am spus că nu mă deranjează, doar să dea un telefon înainte. Am închis uşa, nu înainte de a-i surprinde cum ciocăneau discret la bătrînul colonel de vizavi. "Nu plătesc! N-am televizor, n-am radio! De ce mi-aţi băgat taxa asta?" - vocifera colonelul. S-au întors peste vreo săptămînă. Pe ea o chema Sarah, pe el - George, iar pe fată - Mihaela. Mai erau însoţiţi de un tînăr, vecinul meu de la 3. Proaspăt ras, cămaşă albă, cravată, o chitară. Mai întîi au ţinut o prelegere despre Biblie. Biblia lor (nu voi divulga numele sectei, oricum era una destul de obscură). Am ascultat şi am fumat, căci eram la mine acasă. Aşadar... Biblia lor e la fel ca Biblia noastră, doar că fiecare verset este explicat şi interpretat prin nişte note de subsol. Important este să citeşti mai întîi notele şi după-aia versetul. Altfel rişti să te rătăceşti prin hăţişurile credinţei. Sarah a luat o gură din sucul natural fără zahăr pe care îl cumpărasem pentru musafiri, George şi-a dres glasul, Mihaela mi-a dat nişte foi cu versuri, iar vecinul şi-a acordat chitara. Brusc, au început să cînte. Era un imn închinat lui Isus. Cînd l-am văzut pe vecinul de la 3 jucînd badminton în faţa blocului cu un alt tinerel, tot cu cămaşă albă şi cu cravată, mi-am dat seama că sînt destul de mulţi. Abia atunci am început să-i observ. Pe George - cum îşi parca jeep-ul. Pe Sarah - cum venea de la cumpărături împreună cu alte "surori". Pe acei "vecini" care aveau un loc de muncă stabil, "la birou", adică într-un apartament închiriat de la scara A, de unde plecau broşurile şi alte "materiale didactice". De altfel, începeai să-i recunoşti după zîmbet. Zîmbetul lui Sarah, liderul lor spiritual sau, pur şi simplu, şefa "filialei". Am fost invitată acasă la Sarah şi la George, la cină. Acesta era momentul în care ar fi trebuit să mă integrez în "familie". Ne-am adunat cu toţii în jurul mesei pe care erau boluri cu salată, cartofi, fără carne, fără alcool. George a fost cel care a spus rugăciunea, urmată de o conversaţie lejeră despre Isus, dar şi de alte aspecte ale vieţii: canicula, produsele de la Mega Image, educaţia copiilor, stîrpirea gîndacilor de bucătărie. După-masă, s-au cîntat vreo două imnuri, cam fără vlagă, apoi invitaţii s-au grupat în "bisericuţe". Cu Sarah nu se putea discuta decît despre credinţă şi despre picioarele ei umflate din cauza căldurii. Însă, după toate aparenţele, era o femeie cumsecade din Sud, provenea dintr-o familie numeroasă de oameni simpli, trăise într-o comunitate al cărei singur loc de întîlnire şi de bîrfă fusese biserica. Tot acea biserică a lor o remarcase pentru "merite deosebite", adică pentru faptul că putea să scrie un text în limba engleză fără greşeli de ortografie, şi o trimisese mai întîi în Germania, unde nu i-a mers tocmai bine, apoi în Europa de Est. Soţul ei, George, nu era prea vorbăreţ. Prefera să încuviinţeze tot ce spunea Sarah. Aveau împreună doi copii, undeva prin State. Mihaela era căsătorită tot cu un "frate", care lucra "la birou". "Eu sînt din Suceava. Pînă să-i cunosc pe ei, eram vînzătoare la Pîine... m-au învăţat engleză, m-au trimis la Londra. Păi, ce, crezi că visam eu înainte că o să ajung în Anglia? Am stat acolo trei luni... apoi aici, la Bucureşti. L-am cunoscut pe Viorel. Ne plătesc chiria la apartament, lui îi dau un salariu." Cu alte cuvinte, le-au dat o pîine. Mai tragică mi s-a părut povestea doamnei trecute de 40 de ani, cu o faţă obosită, cu un tremur permanent al bărbiei. "Aveam mari probleme acasă. M-a părăsit bărbatul, m-a lăsat singură cu un copil... Eram disperată, am făcut o depresie." Unii iau pentru asta Zoloft, ea însă a căutat un alt sprijin. La o ţigară, pe palierul blocului, l-am descoperit şi pe adevăratul impostor. Era tinerelul amator să joace badminton cu vecinul. "Vreau să plec în State. Legal. Cred că se poate rezolva!" Ştiai că vei fi obligat să trăieşti în "comunitate" în cine ştie ce orăşel prăpădit, că te vor controla dacă te rogi dimineaţa, la prînz şi seara, că vor veni să-ţi tundă cu forţa peluza, ca după-aia să fii nevoit să le-o tunzi pe a lor, în spiritul solidarităţii "frăţeşti"? "Toate astea îs baliverne. Nu vezi că-s nişte oameni drăguţi? Măcar să ajung acolo şi după-aia văd eu cum scap de ei..." Şi cu acel Isus din inima ta cum te împaci? "Deocamdată sîntem prieteni!" După vreo jumătate de an, Sarah şi George s-au mutat la Timişoara ca să cîştige noi adepţi. "Cuibul" de pe Calea Moşilor s-a destrămat peste noapte. Mihaela şi Viorel (împreună cu copilul lor nou-născut) au urmat-o pe Sarah. Doamna de 40 cică e alcoolică. Tinerelul cu visuri de emigrant a plecat pînă la urmă undeva prin Italia. "Biroul" de la parter a fost închiriat unor arabi. Doar pe vecinul de la 3 îl mai văd tot cu cămaşa sa albă încheiată pînă în gît, cu cravata impecabilă, umblînd de colo-colo cu chitara în spate.
