Kitul de supraviețuire și exteriorul
Prin anii ’70-’80, exteriorul, așa cum am mai povestit, nu-ți oferea mare lucru. De asta trebuia să fii mereu pregătit. Orice acțiune astăzi simplă era tratată, pe atunci, ca o operațiune de comando.
Vorbeam de mersul la piscină. Da, înotul te făcea să te simți atotputernic și să-ți depășești limitele. Dușul de după, mai puțin. Cabinele de duș de acum și dotările lor de la centrele de fitness erau SF atunci: nu-ți dădea nimeni prosoape, nu era săpun pe niciunde și cu atît mai puțin vreun uscător de păr. Așa că trebuia să vii cu toate pregătite de acasă, să tîrăști un sac precum cel al lui Moș Crăciun de colo pînă colo, ca să fii sigur că poți ieși, din toate împrejurările vieții, întreg și curat.
Fie că erai în oraș, în timpul orelor de școală sau lucru, fie că erai în vacanță, trebuia să umbli cu kitul de supraviețuire după tine. Ba mai mult de atît, părinții hiperconștiincioși, precum mama mea, îți și prezentau exteriorul ca pe o permanentă amenințare și te instruiau să fii mereu în gardă. Ieșirile pe stradă și contactele cu spații publice necesitau adevărate inițieri: erai pregătit precum supereroii pentru bătăliile decisive. De pildă, mi se spusese clar că în băile publice nu trebuia să ating nimic și nici lucrurile mele nu trebuiau s-o facă.
Așa că mereu eram cu ochii-n patru unde-mi pun prosopul, săpunul, hainele. Dacă ceva cădea pe jos, era gata contaminat și scos din circuit. Pe scurt, trăiam un fel de nevroză a exteriorului în copilăria și adolescența mea din anii ’70-’80. Pe de o parte exagerată, pe de alta – îndreptățită. Oricît de incredibil ar părea, pe vremea de atunci nu existau hîrtie și săpun la toalete. Doar la hoteluri, din cîte-mi amintesc.
La mare, și-n general în toaletele publice, o doamnă respectabilă, îndeobște mai spre vîrsta a treia, îți înmîna un petic de hîrtie, zgrunțuroasă, din mîna ei în mîna ta, ca pe un lucru de mare preț. Și așa și era, căci se găsea cu greu, spre deloc, în ultimul timp. Era o epocă ciudată în care nesatisfacerea nevoilor esențiale ale cetățenilor Republicii Socialiste România (căci așa se numea țara noastră oficial atunci), cele alimentare și cele igienice, se îmbina cu o apetență, pe scară mai largă, pentru cultură, într-un amestec pe care nici nu știu cum să-l caracterizez. E lucru cunoscut că „lumea“ citea mai mult, mergea la teatru și la Cinematecă în vremea aceea. În mod evident, și pentru că nu existau alte distracții, nici măcar program la televizor mai mult de două ore, în ultimul timp, și atunci cultura înaltă cam devenise cultură populară. Target-ul ei nu mai erau doar intelectualii, ea devenise cultură de consum pe care o „ronțăiau“, în felul lor, diverșii „oameni ai muncii“.
Era ciudat, repet, cum te-mbulzeai și chiar te-mbrînceai pentru un pachet de unt, la coadă, ca apoi să redevii brusc cool (am zice azi) și să savurezi un film de Fellini sau de Tarkovski la Cinematecă, un spectacol al lui Tocilescu la Bulandra sau unul al Cătălinei Buzoianu la Teatrul Mic și să răsfoiești unul din volumele lui Durrell sau măcar cîteva pagini din Shogun înainte de culcare. Asta după ce te uitaseși la Telejurnal și, sîmbăta, la un episod din Dallas. Sigur, existau și alte forme de cultură populară, mai aproape de înțelesul ei din studiile de azi: dar mai toate, de la „Cîntarea României“ la Cenaclul „Flacăra“, erau ideologizate și cu voie de la stăpînire, modalități de control și manipulare ale populației. Zic „mai toate“ pentru că a existat, un timp, și „Poezia muzicii tinere“, organizată de Florian Pittiș la Bulandra, care era chiar un spectacol de calitate și rebel pe bune. Era poate singura manifestare de cultură populară reală a epocii, destinată tinerilor, puștilor. Acolo am rămas pentru prima dată cu gura căscată la poeziile lui Walt Whitman și la o parte din cîntecele Beatleșilor pe care nu le mai auzisem pînă atunci și pe care nu le-am mai uitat o viață.
Lupta cu exteriorul s-a păstrat, chiar cînd n-a mai fost cazul. Ne intrase deja în instinct: oriunde ne-am fi dus, trebuia să fim pregătiți. Și de-asta, în anii ’90, pe românii din aeroporturi îi recunoșteai de la distanță: totdeauna aveau cele mai multe bagaje de mînă, tîrau după ei, burdușite, pungi și sacoșe. Copilăria fiului meu a fost marcată de rucsacul de supravietuire pe care-l luam oriunde ieșeam din casă, chiar doar pînă la magazinul din colț.
Aveam acolo apă, un schimb, un dezinfectant, un pansament, vreo două-trei pastile de temperatură și stomac, o umbrelă, o haină mai groasă, o șapcă sau pălărie, o jucărie sau o cărticică, ceva de ronțăit, eventual. Fobia de exterior ni s-a mai diminuat, odată cu îmblînzirea lui firească și treptată – măcar hîrtie și săpun la toaletă găsim. Atitudinea noastră a devenit, cu timpul, mai puțin ostilă și am învățat să ne simțim tot mai mult acasă și-n spații publice. Kitul de supraviețuire, însă – glumind sau nu –, a reînceput să-și recîștige o oarecare utilitate de rezervă în vremurile astea cu iz mai apocaliptic.
