Inteligența artificială – drumul spre sclavie?
Sondaje din întreaga lume arată că oamenii își doresc un loc de muncă stabil. În același timp, oamenii au visat dintotdeauna la o viață eliberată de obligativitatea muncii. „Ascensiunea roboților“ a făcut ca tensiunea dintre aceste două dorințe să devină palpabilă.
Scăderea, provocată de automatizare, a numărului locurilor de muncă în viitorul apropiat e estimată între 9% și 47%, iar locurile de muncă ce rămîn pe piață devin tot mai nesigure. Dar automatizarea promite totodată eliberarea de cele mai multe tipuri de muncă obligatorie, aducînd mai aproape de realitate previziunea remarcabilă a lui Aristotel, potrivit căreia întreaga muncă necesară va fi realizată, într-o bună zi, de „sclavi mecanici“, oamenii fiind lăsați să trăiască „o viață bună“. Străvechea întrebare se pune, așadar, din nou: reprezintă mașinile o amenințare pentru oameni sau un mijloc de emancipare?
În principiu, nu ar trebui să există nici o contradicție. Automatizarea unei segment al muncii umane ar trebui să le permită oamenilor să muncească mai puțin pentru mai mulți bani, așa cum s-a întîmplat de la Revoluția industrială încoace. Programul de lucru s-a restrîns, iar veniturile reale au crescut, chiar și în condițiile în care populația lumii s-a mărit de șapte ori, mulțumită productivității crescute a muncii asistate de mașini. În țările bogate, productivitatea – producția per oră de muncă – este de 25 de ori mai ridicată ca în 1831. Lumea s-a îmbogățit constant, în vreme ce cantitatea de ore de muncă-om necesară producerii acestei bogății s-a redus.
De ce să nu continue acest proces benefic? Unde se ascunde șarpele din această grădină? Mulți economiști ar spune că șarpele e imaginar. Oamenii, asemenea jucătorilor de șah începători, văd doar prima mutare, nu și consecințele acesteia. Prima mutare ar fi înlocuirea muncitorilor dintr-un anumit sector cu mașini, precum țesătorii luddiți care și-au pierdut locurile de muncă din cauza războaielor de țesut mecanizate în secolul al XIX-lea. După expresia glacială a lui David Ricardo, ei au devenit „redundanți“.
Dar ce urmează după aceasta? Prețurile hainelor scad, deoarece, cu același cost de producție, se poate produce mai mult. În felul acesta, oamenii pot cumpăra mai multe haine, într-o varietate mai mare, și chiar articole pe care înainte nu și le permiteau. Sînt create apoi noi locuri de muncă, pentru a face față cererii crescute, înlocuindu-le pe cele vechi, desființate, și, dacă productivitatea continuă să crească, se va putea reduce și numărul orelor de muncă.
De remarcat că, în acest scenariu idilic, pentru a crește venitul real (ajustat la rata inflației) al muncitorilor nu e nevoie nici de sindicate, nici de salarii minime, nici de protecția locului de muncă sau de scheme de redistribuire. Creșterea salariilor e un efect automat al scăderii costurilor de producție ale bunurilor. Cîtă vreme nu există o presiune negativă asupra salariilor, provocată de o competiție crescută pe piața muncii, efectul automat al inovației tehnologice este creșterea standardului de viață.
Acesta e faimosul argument al lui Friedrich Hayek împotriva inițiativei guvernelor sau a băncilor centrale de a stabiliza prețurile. În orice economie în care tehnologia progresează prețurile ar trebui să scadă, cu excepția cîtorva piețe de nișă. Oamenii de afaceri nu au nevoie de o inflație scăzută pentru a crește producția. Ei au nevoie doar de perspectiva unui volum mai mare de vînzări. „Scumpetea“ bunurilor e semnul unei stagnări tehnologice.
Dar șahistul nostru începător pune două întrebări importante: „Dacă automatizarea nu se limitează la o singură industrie, ci se extinde și în altele, nu vor deveni redundante locurile de muncă tot mai numeroase? Și nu va duce competiția crescîndă pentru locurile de muncă rămase la micșorarea salariilor, contrabalansînd și anulînd chiar astfel beneficiile prețurilor mici?“.
Ființele umane, răspund economiștii, nu vor fi înlocuite, ci completate. Sistemele automate, roboți sau nu, vor spori valoarea muncii omenești, nu o vor distruge, la fel cum un om, ajutat de un calculator performant, poate învinge la șah și cel mai bun calculator. Desigur, oamenii vor trebui să-și dezvolte competențele. Ceea ce va consuma timp și va trebui să fie un proces permanent. Dar odată ce acest proces se va pune în mișcare, nu vom avea nici un motiv să ne așteptăm la o scădere netă a numărului locurilor de muncă. Și, deoarece valoarea muncii prestate va fi sporit, veniturile reale vor continua să crească. În loc să se teamă de mașini, oamenii ar trebui să se destindă și să se bucure de călătoria spre un viitor glorios.
În plus, vor mai spune economiștii, sînt multe munci – precum cele care presupun relații interpersonale, dexterități fizice sau luări de decizie non-rutiniere – pe care mașinile nu le vor putea înlocui – în nici un caz, prea curînd. Va exista așadar întotdeauna loc pentru oameni, indiferent de sistemul de muncă pe care îl va aduce viitorul.
Să ignorăm, pentru moment, costurile terifiante pe care le presupune această reorientare masivă a muncii omenești. Întrebarea e ce meserii, din ce sectoare de activitate, sînt cele mai expuse riscului. Potrivit economistului MIT David Autor, automatizarea va substitui meseriile de rutină și le va completa pe cele non-rutiniere, care presupun un grad ridicat de competență. În vreme ce efectele asupra meseriilor mai puțin calificate nu se vor resimți prea mult, meseriile mediu calificate vor dispărea treptat, iar cererea pentru competențele înalte va crește. După cum descriu situația economiștii LSE Maarten Goos și Alan Manning, vor exista „locuri de muncă atractive“, la vîrf, și „meserii dezagreabile“, la nivelul de jos. Frontiera tehnologiei se oprește la ceea ce e ireductibil uman.
Dar un viitor modelat după previziunile lui Autor are o consecință distopică tulburătoare. E simplu de înțeles de ce meseriile atractive vor rămîne și vor deveni tot mai apreciate. Un talent excepțional va fi răsplătit întotdeauna pe măsură. Dar e oare adevărat că meseriile dezagreabile vor fi rezervate numai pentru cei mai puțin calificați? Cît timp va dura oare pînă cînd cei sortiți redundanței își vor dezvolta competențele pentru a ține pasul cu mașinile care evoluează permanent? Și, în timpul în care ei se perfecționează, nu vor îngroșa oare rîndurile competiției pentru meseriile dezagreabile? Cîte generații va trebui să sacrificăm pentru a înfăptui promisiunea automatizării? Science-fiction-ul a devansat analiza economică, proiectînd un viitor în care o minoritate infimă de rentieri bogați se bucură de serviciile cvasi-nelimitate ale unei majorități plătite minimal.
Optimistul spune: lăsați piața să făurească un nou echilibru superior, așa cum a făcut-o întotdeauna. Pesimistul spune: dacă nu acționăm colectiv pentru a controla ritmul și natura inovației, ne paște o nouă sclavie. Și, în vreme ce necesitatea unei intervenții politice care să dirijeze automatizarea spre folosul oamenilor este de necontestat, adevăratul șarpe din grădină este orbirea filozofică și etică. „Se poate spune despre o societate că e decadentă“ – scria filozoful ceh Jan Patocˇka – „atunci cînd ea funcționează încurajînd o viață decadentă, o viață dependentă de ceea ce e, prin însăși natura sa, inuman.“
Nu locurile de muncă ale oamenilor sînt amenințate de ascensiunea roboților, ci umanitatea însăși.
Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick.
© Project Syndicate, 2019
traducere de Matei PLEŞU
