Insulele îşi caută direcţia pe o mare în schimbare

Locuitorii insulelor din Croaţia şi Grecia se bucură de o viaţă minunată, dar se confruntă cu izolarea şi îmbătrînirea populaţiei.

O sută optzeci şi trei de trepte. Asta e „naveta“ zilnică a lui Zvonimir Skvorcevic – de jos şi pînă la ultima treaptă a celui mai înalt far de la Marea Adriatică.

Farul Veli Rat se află în nord-vestul insulei Dugi Otok (Insula Lungă), în largul coastei dalmate. Este unul dintre cele mai frumoase faruri din regiune, cu o înălţime de 42 de metri, înconjurat de păduri, o mică grădină, o capelă cu hramul Sf. Nicolae şi de marea de un albastru divin. În zilele senine, de aici se poate zări ţărmul Italiei.

Zvonimir este paznic de far de 24 de ani. A crescut însă departe de litoral şi pînă la 25 de ani nu a văzut marea. „În adolescenţă am început să visez la viaţa în mijlocul naturii, la o căsuţă, soţie, copii... am profitat de prima ocazie care mi s-a ivit“, ne spune „Zvone lanternistul“, aşa cum îl numesc localnicii. Modul de viaţă care l-a fermecat pe Zvonimir, acum un sfert de secol, încă oferă multe atracţii celor ce locuiesc pe insulă, dar şi milioanelor de turişti care vizitează Croaţia, în fiecare vară. Insulele oferă un peisaj minunat, soare, aer marin şi o existenţă relaxată.

Dar insularii se confruntă şi cu probleme: populaţia îmbătrîneşte, iar depărtarea face ca aşezările lor să fie ocolite de tineri, care nu vor să se stabilească acolo.

Zvonimir locuieşte împreună cu soţia lui, Daniela, şi cu cei doi băieţi mici, într-o casă aflată la parterul farului. El se ocupă şi de grădină, şi de livada de măslini din apropiere. Deşi este un fumător înrăit, Zvonimir urcă treptele farului cu uşurinţă, reducînd viteza în aşteptarea vreunui vizitator mai tînăr, care nu reuşeşte să ţină pasul cu el. Umblă desculţ, cît e vara de lungă. Înainte de sfîrşitul lui mai, are deja un bronz intens; poartă un T-shirt cu dungi şi jeanşi scurţi. Cu zîmbetul lui cald ce nu îi părăseşte chipul nici o clipă, le vorbeşte cu blîndeţe celor doi băieţei. O urmă de îngrijorare se simte în glasul lui cînd vorbeşte de Ivana, fiica lui cea mare, din a doua căsătorie.

După divorţul părinţilor, Ivana a rămas cu Zvonimir şi a urmat şcoala elementară în satul Bozava, la 17 km de far. Acum este momentul să meargă la liceu, ceea ce înseamnă că trebuie să părăsească insula şi să se mute în oraşul Zadar, la o distanţă de vreo 35 km.

Zvonimir şi ceilalţi localnici şi-ar dori legături mai bune – mai ieftine şi mai dese – cu uscatul, transport cu feribotul şi cu bărci-taxi, ceea ce ar permite mai multor oameni să locuiască pe insule şi să facă naveta pe coastă.

„Dacă autorităţile ar înţelege că izolarea este cea mai mare problemă a noastră...“, spune el. „Companiile care transportă oamenii către insule şi înapoi se plîng de numărul mic de pasageri – ca şi cînd ei nu înţeleg că lucrurile se vor înrăutăţi, dacă nu se schimbă ceva.“

Turismul a devenit principala industrie pe insulele Croaţiei, lăsînd în urmă agricultura şi pescuitul, dar asta nu este întotdeauna suficient pentru a susţine comunităţile tot anul.

Veli Rat este cel mai cunoscut dintre farurile Croaţiei, oferind şi posibilităţi de cazare. Cei care îşi petrec vacanţa aici ocupă cele două apartamente, timp de 36 de săptămîni pe an, pînă cînd vremea devine umedă.

„Tuturor le place să locuiască într-un far, toţi iubesc natura, viaţa... vara. Ei cred că iarna pe insulă este romantic, dar se lasă păgubaşi la prima ploaie de toamnă“, spune Zvonimir.

Din cele 1244 insule ale Croaţiei, 67 sînt locuite – 47 dintre ele tot anul. Potrivit recensămîntului din 2011, pe insule locuiesc cam 125.000 de oameni. Printre ei sînt însă mai puţini tineri. În 1953, sub 14 ani reprezentau 26% din locuitorii insulelor croate. În 2011 această categorie nu mai reprezenta decît mai puţin de 13%.

Aproape un sfert din populaţia Croaţiei are cel puţin 60 de ani; potrivit unei analize demografice publicate anul trecut de Ivo Nejasmic, profesor de geografie la Universitatea din Zagreb – în cazul insulelor, peste 30% din locuitori fac parte din această categorie.

Familiile de la far

Pe 30 iunie, locuitorii de pe insula Korcula sărbătoresc „Revelionul pentru Jumătatea Anului“ – o sărbătoare care ţine toată noaptea, prin barurile şi pe străzile principalului oraş. „Imaginaţi-vă cum arată Revelionul adevărat“, spune un turist irlandez, în mijlocul unei mulţimi de oameni mascaţi care dansează. În realitate, acesta este cel mai reuşit. Iarna, sărbătorile sînt mult mai modeste, cu mai puţini participanţi.

După o noapte lungă, pe barca ce părăseşte portul la 6 dimineaţa, atmosfera este destul de posomorîtă. Ambarcaţiunea aparţine companiei de stat Plovput, care administrează cele 46 de faruri ale Croaţiei. La bord se află şi Ivo Sain, şi Tomislav Zuvela, ambii paznici de far care au moştenit această ocupaţie de la părinţii lor. Amîndoi ştiu că munca nu e uşoară, dar îţi oferă siguranţa unei slujbe susţinute de stat, tot timpul anului. Pe insule nu sînt prea multe locuri de muncă de acest fel.

Tomislav, 32 de ani, călătoreşte către insula Palagruza, mai apropiată de Italia decît de coasta croată, unde farul este singura clădire locuită. I se alătură tatălui său, Nikola, pentru o tură de o lună. La acest moment al anului, Maria, soţia lui Nikola şi mama lui Tomislav, îi însoţeşte.

Cînd barca se apropie de Palagruza, o barcă mai mică îi ia pe Tomisav şi pe alţi pasageri. Ambarcaţiunea accelerează către insulă, se opreşte brusc, lăsîndu-şi pasagerii să sară afară.

Ridicat pe o stîncă, la 100 de metri deasupra mării, farul este o clădire de piatră, mare şi impunătoare, cu 40 de ferestre şi obloane verzi. Construit în 1875, în perioada regimului austro-ungar, avea menirea de a emana forţă în ochii celor care luau primul contact cu Imperiul.

„Sîntem aici de 35 de ani. Insula a devenit o parte din mine şi iubesc fiecare centimetru din ea, în orice moment al anului“, ne spune Marija, în bucătăria farului. A venit la Korcula în vacanţă, pe cînd era tînără, s-a îndrăgostit de un paznic de far şi a crescut un altul. A avut o viaţă bună pe insulă. Are un aer mulţumit şi arată mai tînără decît cei 60 de ani pe care-i are. Vorbeşte încet şi calm, fără gesturi inutile. Soţul ei, Nikola, 57 de ani, primeşte proviziile fiului său şi, cu un scripete, trimite sticlele de gaz goale, jos, în barcă. „Dacă nu ne-ar fi bine aici, n-am fi stat atît de mult“, spune el. E mulţumit că fiul lui îi calcă pe urme. „A fost dorinţa lui să devină paznic de far, aşa că de ce n-ar fi fericit? Oricum, slujba asta e mai bună decît cea la care se gîndea“, spune el. „Voia să se facă pirotehnist“, zîmbeşte cu uşurare Nikola.

„Am fost norocos pentru că familia a fost împreună cu mine mai tot timpul. Cînd copiii au mers la şcoală, a fost greu. Eram singur aici, două luni la far, două luni acasă, cu ei. Recuperam în timpul verilor“, spune el. „Slujba asta e ca şi cum ai fi marinar. Iei microbul şi nu mai poţi trăi altfel. Dar trebuie să iubeşti marea. Dacă n-o iubeşti, atunci nu e pentru tine.“

Tomislav îşi începe tura la far, iar Vojo Sain, 50 de ani, şi-o încheie pe a sa. Bronzat, atletic, cu părul negru, o ia în jos pe cărarea către plajă, ca s-o pornească spre Korcula.

Vecini uşă-n uşă

Pe drumul de întoarcere, barca se opreşte să descarce provizii pe insula Susac. Populaţia: doi paznici de far şi un cioban. Unul dintre paznici este fiul lui Vojo, Ivo, care a fost adus mai devreme, în aceeaşi zi, pentru a-şi începe tura.

„Sînt vecin cu fiul meu, «uşă-n uşă», şi nu ne vedem niciodată. Mă bucur că a reuşit să ia slujba asta. Cînd ai doi copii mici şi vii de pe o insulă, asta e o soluţie bună“, spune Vojo.

Tatăl şi fiul se îmbrăţişează puternic, ascunzîndu-şi cîteva lacrimi. Pun întrebări şi răspund, în acelaşi timp. Sînt cuvinte simple, obişnuite, dar continuă să se privească drept în ochi.

„Ei, ce s-a întîmplat?“

„Nimic, tată.“

Ivo este cel mai tînăr paznic de far de la Marea Adriatică. Are doar 22 de ani şi deja are o soţie şi două fetiţe.

„Fetiţa mea cea mică are două luni, cea mare are un an şi jumătate. Abia se obişnuieşte cu mine, şi trebuie să-mi fac bagajul şi să plec. Sînt ca un străin de cîte ori mă întorc acasă la Korcula. Dar o să mă obişnuiesc, o să ne obişnuim cu toţii...“ spune Ivo.

Ce a spus mama lui cînd a devenit paznic de far, după ce mai exista unul în familie?

„Părinţii mei sînt divorţaţi. Şi asta din cauza farului. Totul depinde de cum sîntem noi. Nu divorţează toţi paznicii de far, şi nici nu rămîn împreună toţi cei care locuiesc tot timpul împreună“, spune el.

Grecii au dilemele lor

Croaţii nu sînt singurii europeni care încearcă să găsească cea mai bună cale pentru a susţine viaţa pe insule, în secolul XXI. Cu 227 de insule locuite, dintr-un total de 6000, Grecia se luptă cu probleme similare: cum să încurajeze turismul şi dezvoltarea economică, fără a afecta mediul şi tradiţiile locale.

Serifos – insulă situată în arhipelagul Cicladelor de Vest, în Marea Egee – a suferit schimbări majore de-a lungul timpului.

„Nu erau drumuri, nu era electricitate, nici maşini şi nici turism. Era un loc mitic pentru noi, unde puteam fi pe deplin liberi“, spune Ioannis Spilanis, profesor universitar care şi-a petrecut aici vacanţele copilăriei şi care, de atunci încoace, tot aici îşi petrece cea mai mare parte a timpului liber.

În prima jumătate a secolului al XX-lea, mulţi locuitori ai insulei lucrau în minele de fier. În prezent, cei mai mulţi trăiesc din turism şi construcţii. În ultimii 30 de ani, s-a dublat numărul caselor de pe insulă, cele mai multe fiind construite pentru a fi închiriate turiştilor, spune Spilanis.

Spilanis este profesor la Departamentul de Ecologie al Universităţii Egeii. Locuieşte pe insula Lesbos şi şi-a dedicat cariera studiului insulelor, analizînd-le dezvoltarea economică, mediul, urbanismul şi turismul. Împreună cu colegii lui lucrează la un sistem menit să evalueze în detaliu impactul economic şi social al turismului – mergînd pînă la a preciza ce cantitate de apă consumă turiştii şi cît gunoi produc. Abia atunci – crede Spilanis –, va fi posibil să ştim cît de mult se poate dezvolta turismul, înainte ca dezavantajele lui să depăşească avantajele.

El susţine că actuala evoluţie a insulelor greceşti nu este sustenabilă deoarece depinde în mod covîrşitor de turism şi importuri. Cam 99% din tot ce se consumă pe insulele greceşti este importat, în principal, de la Atena. El sugerează că insulele europene şi-ar putea pierde locul pe piaţa de turism în favoarea unor destinaţii mai îndepărtate, unde turiştii se pot bucura de o vacanţă ieftină şi unde vremea bună le este garantată tot timpul anului. „Este o mare diferenţă între insulele europene şi celelalte, să zicem, insulele din Asia, unde preţurile sînt cu totul altele, mult mai mici“, ne spune el într-o cafenea din port. „Nu sînt sigur că insulele greceşti sau croate... mai pot fi competitive.“

Antonis Ventouris, 35 de ani, este paznicul farului din Serifos. Şi tatăl lui a fost paznic de far. Soţia şi fiica lui locuiesc pe o insulă din apropiere.

Echipa naţională de fotbal a Greciei întîlneşte Columbia în campionatul mondial din Brazilia, dar Ventouris este afară, încercînd să-şi păstreze calmul. Serifos este un loc bun pentru a-ţi păstra calmul. „Iarna poţi să scrii o carte aici“, spune Antonis. „Poţi să scrii o mulţime de cărţi aici“.

Pauze lungi întrerup conversaţia noastră, în timp ce privim marea.

La cină, într-o tavernă recent deschisă de un pescar şi familia lui, un grup de localnici comandă „pentru masă“ – peşte, brînză feta, roşii uscate şi vinete. Beau bere şi ouzo şi vorbesc despre viaţa pe insulă.

La fel ca în Croaţia, principalele lor preocupări sînt educaţia de calitate şi accesul la sănătate.

„Mă tem că, dacă mă gîndesc prea mult la sistemul de sănătate, o să mă îmbolnăvesc de inimă şi chiar că o să am probleme“, glumeşte Manolis Pelopponissios, un hotelier în vîrstă de 57 de ani, tatăl unei fetiţe de 1 an şi două luni.

Spre deosebire de Croaţia, Grecia are o altă abordare asupra educaţiei insularilor. În aproape fiecare insulă locuită există un liceu, inclusiv în Serifos – care are o populaţie de 1400 de locuitori. În Croaţia nu există licee decît pe cîteva insule mai mari, cele mai multe dintre ele avînd poduri care le leagă de ţărm.

Perspectiva tunelului

Pe insula croată Dugi Otok, unde „Zvone lanternistul“ are grijă de far, Ivo Juranov, 70 de ani, care locuieşte demult pe insulă, este de acord că, în acest moment, nu s-ar justifica construcţia unui liceu.

„Nu sînt destui copii aici. Dacă oamenii ar rămîne ar fi altceva“, ne spune el în casa lui din satul Bozava, care dă spre port. „Acum trebuie să-i aducem înapoi.“

Autorităţile locale susţin că fac tot posibilul să susţină insulele. După ce a intrat în UE anul trecut, Croaţia – unul dintre cele mai sărace state ale Uniunii – se gîndeşte la banii europeni pentru dezvoltarea infrastructurii.

„Facem tot posibilul să legăm insulele de ţărm, şi insulele între ele. Nu este uşor din punct de vedere financiar, dar sperăm că fondurile europene vor fi soluţia“, afirmă Davor Lonic, şeful Departamentului de dezvoltare al regiunii Zadar.

Un plan ambiţios susţinut de autorităţile locale prevede construcţia unor tuneluri submarine. Dar localnicii sceptici se îndoiesc că acest lucru se va întîmpla vreodată.

Pe termen scurt, tinerii vor continua să părăsească insulele la vîrsta de 14 ani pentru a merge la liceu, la fel ca Ivana, fiica lui Zvonimir, paznicul de far. În prezent, ea locuieşte în Zadar, cu mama ei. „Am vrut să rămîn pe insulă după ce au divorţat părinţii mei. Copilăria mea a fost minunată, dar pentru o persoană de vîrsta mea este foarte greu, mai ales iarna“, spune Ivana.

„Nu aveam prieteni, aşa că acum îmi pare bine că ne-am mutat. Dar îmi este dor de tata.“

Ivana vrea să înveţe limbi străine şi să studieze arhitectura. „Chiar vreau să locuiesc pe o insulă cînd o să fiu mare. Nu ştiu dacă pînă atunci lucrurile se vor schimba în bine“ spun ea.

Ca şi tatăl ei, Ivana urcă scările la începutul zilei. Şaizeci şi opt de trepte pe scara şcolii, pînă în clasa ei. Poate într-o zi va proiecta un liceu în Dugi Otok?

„Poate“, spune ea. „De ce nu?!“ 

Marija Knezevic este viceredactor-şef al ziarului croat Zadarski List. 

Acest articol a fost realizat în cadrul programului Bursa pentru Excelenţă în Jurnalism, cu sprijinul Fundaţiei Erste şi a Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, în colaborare cu Balkan Investigative Reporting Network.