Îndeletniciri pentru oameni speciali

Publicat în Dilema Veche nr. 653 din 25-31 august 2016
Îndeletniciri pentru oameni speciali jpeg

Fundația de dezvoltare locală Speranța din Tîrgu Neamț creează locuri de muncă pentru persoanele cu dizabilități pe care nu vrea nimeni să le angajeze.

Cornel scoate lumînările din formele de silicon și i le dă lui Edy, care le taie fitilurile și le aliniază pe o tavă. Andreea pictează cu vopsele acrilice cactușii, iepurii, fluturii, moșii, babele și bufnițele din ceară. După ce se usucă, Marinela aplică sclipici pe lumînările pe care mîine dimineață Iovu le va vinde turiștilor care vizitează Cetatea Neamț.

Toți acești tineri speciali lucrează cu răbdare, bucuroși că cineva are încredere în ei și că pot fi de folos. Cornel, 27 de ani, are deficit de atenție, Edy, 26, are sindrom Asperger, Andreea, 25, are epilepsie, Marinela, 45, are distrofie musculară progresivă și e în scaun rulant, iar Iovu, 34, are o pareză pe partea dreaptă a corpului. Deși sînt o mulțime de lucruri pe care ei le pot face, mai multe decît cele pe care nu le pot face, firmele din Tîrgu Neamț nu vor să-i angajeze.

Cînd a devenit președinte la Fundația Speranța, în 2005, Elena Cucu a încercat să caute locuri de muncă pentru tinerii cu nevoi speciale. „Eu n-am văzut pe cineva mai motivat să muncească decît o persoană cu dizabilități“, spune ea. Beneficiarii fundației făceau cîteva luni de terapie ocupațională și asistenții sociali îi ajutau să-și dezvolte abilitățile fizice și intelectuale, după care încercau să-i angajeze. Dar, în trei ani, au găsit locuri de muncă doar pentru trei persoane cu dizabilități.

Elena Cucu e convinsă că fiecare om poate să facă ceva și de aceea, în 2007, după ce s-a izbit de refuzurile firmelor din Tîrgu Neamț, a pus pe picioare o afacere socială la Fundația Speranța. A construit ateliere de croitorie, serigrafie și legătorie și i-a angajat pe tinerii pe care nimeni nu voia să-i angajeze.

În prezent, 8 dintre cei 18 angajați au dizabilități, iar restul provin din familii sărace sau sînt considerați prea tineri sau prea vîrstnici de către angajatori. Obiectele făcute de ei – lumînări, șorțuri, genți, perne, cutii de vin, tricouri cu mesaje – se vînd la un chioșc din zona turistică a orașului. Fără această afacere socială, fundația ar fi găsit cu greu bani pentru utilități, excursii cu beneficiarii, salariile asistenților sociali și ale psihopedagogilor.

Claudiu a venit la Speranța în 2005, cînd avea 21 de ani și-și căuta de lucru. Avea mare nevoie de bani pentru că indemnizația pentru persoane cu handicap, de 272 de lei, nu-i ajungea ca să trăiască. Nu avea pretenții: s-ar fi angajat vînzător, brutar, muncitor la fabrică sau măturător de stradă, dar nimeni nu-l mai suna după ce afla că are epilepsie – Claudiu e obligat să declare că are această afecțiune ca să evite accidentele de muncă.

„Cînd află că ai o anumită boală te resping imediat, nici nu se interesează cum se manifestă“, spune el. Pentru că epilepsie nu înseamnă în toate cazurile spume la gură și convulsii, așa cum cred majoritatea oamenilor. Claudiu amețește și trebuie să se așeze pe un scaun, iar criza durează cîteva momente. Sînt multe lucruri pe care el le poate face fără să-și asume vreun risc.

Asistenții sociali de la fundație au încercat doi ani să-i găsească de lucru, dar n-au reușit. Claudiu a fost întîi furios, apoi a început să se întrebe ce e în neregulă cu el și să se izoleze de oameni. Afacerea socială de la Speranța l-a ajutat pe Claudiu și pe alții ca el să-și recapete echilibrul și siguranța financiară: din 2007, el lucrează în atelierul de legătorie, unde lipește sau coase cărți, reviste și agende.

Elena Jitariu, 43 de ani, și Oana Oprea, 34, fac terapie ocupațională cu tinerii cu dizabilități de la Fundația Speranța. Îi învață ceasul, culorile, lunile anului și zilele săptămînii, să scrie, să numere banii, să gătească, să coasă, să se șteargă la gură după ce mănîncă, să se spele și să traverseze corect. Ele îi pregătesc pe Edy, Alexandra, Cornel și alții ca ei să ducă o viață independentă.

Andreea, Ciprian și Marinela, care au dizabilități fizice, le ajută pe Elena și Oana la activități. Ciprian caută pe Internet desene, figurine origami și tablouri din semințe pe care le pot face la fundație, Marinela îi învață pe colegii ei cum să se comporte și să vorbească, iar Andreea îi ajută să decupeze, să coloreze și să împletească. Pentru ei e important să iasă din casă și să socializeze, să meargă în excursii și să-și facă prieteni.

Fundația Speranța este în centrul orașului Tîrgu Neamț, într-o clădire donată de Primărie. Elena Cucu a găsit finanțări și a renovat clădirea care era aproape o ruină, a montat panouri solare, a construit ateliere și rampe de acces pentru scaunele rulante, a accesibilizat toaletele pentru persoane cu dizabilități și a transformat vechea construcție comunistă într-un spațiu vesel și luminos, în care angajații și beneficiarii se simt bine.

Atelierele de croitorie, de serigrafie și de producție publicitară sînt la parter și au ușile mereu deschise, pentru că toată lumea lucrează acolo unde e nevoie. Atunci cînd fundația are o comandă de imprimat tricouri sau plase, toți ajută la serigrafie, atunci cînd trebuie să facă perne, toți muncesc în croitorie. Angajații știu că profitul afacerii sociale înseamnă mai multe persoane cu dizabilități ajutate și asta îi motivează.

Grădina mică din fața fundației e plină cu trandafiri înfloriți pe care îi îngrijesc psihopedagogii împreună cu tinerii cu dizabilități. Din atelierul de producție publicitară se aude mereu muzică și cineva care fredonează un refren. Le etaj sînt contabilitatea, sala de ședințe, biroul Elenei Cucu și bucătăria unde angajații mănîncă și beneficiarii fac activități culinare. Ciprian și Marinela urcă la etaj cu liftul construit recent pentru ei.

De doi ani, fundația are și un microbuz dotat pentru scaune rulante, și beneficiarii au mers în excursii în Tîrgu Neamț și în alte orașe din țară: mulți dintre ei au vizitat pentru prima dată orașul Mediaș, Cimitirul Săpînța, Grădina Botanică din Jibou și Planetariul din Baia Mare. Aceste vacanțe îi scot din rutină și îi obișnuiesc cu o viață independentă, pentru că sînt încurajați să se spele, să se pieptene și să aibă singuri grijă de ei.

Marinela și Ciprian

În 2005, fundația avea doar o Skoda Octavia donată de o asociație olandeză, iar Elena Cucu îi căra pe Ciprian și pe Marinela în brațe pînă la mașină, apoi îi hurducăia pe străzile neasfaltate din cartierul Blebea. Cei doi frați sînt printre primii beneficiari ai fundației și viața lor s-a schimbat de cînd vin aici. Pînă la 34 de ani, cînd a aflat de Speranța, Marinela n-a avut nici un prieten: stătea numai în casă și cosea goblenuri. Acum 11 ani, înainte ca boala să progreseze, încă își mai putea folosi mîinile.

Marinela și fratele ei, Ciprian, 37 de ani, au distrofie musculară progresivă și mușchii lor vor continua să se atrofieze pînă cînd, la final, vor fi afectați mușchii respiratori și inima. „Lipsește distrofina și mușchii se topesc ca și cum ai fierbe o bucată de carne pînă se face șuvițe“, îmi explică Ciprian fără nici o emoție în glas.

Amîndoi sînt slabi – Marinela cîntărește în jur de 35 de kilograme –, au fața osoasă și nu zîmbesc niciodată. Marinela vorbește cu dificultate și pronunță „g“ în loc de „b“. Locuiesc împreună cu părinții lor într-o casă țărănească din Blebea, un sat care s a transformat în cartier al orașului Tîrgu Neamț. În curte cresc găini, patru oi și multe pisici, iar în spatele casei au o mică grădină de legume.

E o casă de moldoveni gospodari și curați, cu sobă cu lemne și covoare cu căprioare pe pereți. Ciprian și Marinela au fiecare camera lui, în care stau la calculator și joacă online Goodgame Empire, un joc de strategie pe care l-au descoperit acum cîțiva ani și care i-a ajutat să intre în contact cu alți jucători. Din 2007, de cînd au Internet, și din 2009, de cînd au Facebook, se simt mai puțin singuri.

„De acum înainte va fi tot mai rău“, spune Elisabeta Toma, mama lui Ciprian și a Marinelei. Plînge tăcut și își șterge obrajii cu podul palmei. Ciprian se uită pe geam și ochii Marinelei se umezesc. „Alții au cîte zece copii și tăți buni, la mine o fost și puțini, și…“

Părinților Elisabeta, 67 de ani, și Gheorghe Toma, 76, le-a fost greu să se împace cu ideea și i-au dus pe copii la atîția doctori, încît Ciprian și Marinela nu mai vor să audă de spitale. Copiii aveau nevoie de îngrijirea lor permanentă, așa că mama, infirmieră, și tatăl, electrician, lucrau în ture în așa fel încît unul dintre ei să fie acasă. Pentru că era complicat să fie duși și aduși de la școală, cei doi frați au făcut doar opt clase.

Al treilea copil al familiei Toma, Mihaela, născută între Marinela și Ciprian, nu a moștenit distrofia musculară, care se transmite genetic. Părinții nu au știut de boala aceasta pînă cînd, la șase ani, Marinela a început să șchiopăteze. Au urmat mulți ani de vizite la doctori neurologi din Iași, Covasna, Arad și București, fără ca cineva să le poată recomanda un tratament. La 18 ani, Marinela n-a mai putut să meargă și a început să folosească scaunul rulant. În aceeași perioadă, Ciprian, care avea 10 ani, a fost diagnosticat și el cu distrofie musculară.

„Știi ce mă doare cel mai tare? Că știu cum am fost și cum am ajuns“, spune Marinela. „Mi-a plăcut mereu să fiu independentă, nu să mă ajute altul să mă îmbrac.“ Ciprian încă merge la toaletă și se spală singur, dar Marinela are nevoie de ajutor. Amîndoi povestesc cum era acum un an, doi sau trei, atunci cînd Ciprian putea să-și miște singur scaunul rulant, iar Marinela, să scrie de mînă.

Cea mai mare dorință a Marinelei este să călătorească. Caută pe Internet destinații turistice și speră ca, într-o zi, să meargă în Honolulu sau măcar la Marea Neagră, pe care n-a văzut-o niciodată. Pentru familia ei, o vacanță la mare e imposibilă din punct de vedere logistic: părinții n-au mașină și n-ar putea urca scările din tren cu două scaune rulante și bagaje.

Cînd e cald, Ciprian merge uneori la pădure cu un cărucior electric pe care l-a primit de la Speranța. Marinela stă acasă și se uită pe site-uri cu haine și pantofi. Nu au vorbit niciodată între ei ce se va întîmpla dacă părinții lor, acum în vîrstă, nu vor mai putea să-i îngrijească.

Din 2007, Ciprian e angajat la Speranța. De cîțiva ani nu mai poate să facă pungi pentru bijuterii, lumînări sau cutii pentru sticle de vin, așa cum făcea la început, dar lucrează pe calculator: gestionează contul de Facebook al fundației și caută activități pentru terapie. „La Speranța reușim să facem ceva și asta ne ajută“, spune Ciprian. Fundația i-a încurajat pe amîndoi să se gîndească mai mult la ce pot face decît la ce nu mai pot face.

Afară sînt 30° C și Elena Jitariu împinge pe panta abruptă căruciorul Marinelei. Se oprește în fața celor opt trepte de la intrare și o ia pe Marinela în brațe. Dumitru Amarei, șoferul Fundației Speranța, și un paznic de la Cetatea Neamț urcă pe trepte căruciorul electric de 80 de kilograme și îl trec peste bara de acces, apoi Elena o așază pe Marinela la loc.

„Eu am vizitat Cetatea, pot să vă aștept la umbră“, spune Cornel, 35 de ani, care e în scaun rulant din cauza unui accident de motocicletă. Elena îl convinge că e mai ușor să-l ridice pe el din scaun decît a fost cu Marinela și-l ajută să urce treptele împreună cu șoferul fundației și cu paznicul Cetății. Cornel se sprijină de Elena și bărbații împing scaunul rulant pe scări și îl trec peste bara de acces de la intrare.

Traversăm podul care duce la cetate, Elena și șoferul ridică scaunele rulante peste alte două praguri, apoi, după ce intrăm în curte, Marinela și Cornel așteaptă la umbră în timp ce colegii lor vizitează încăperile din Cetatea Neamț, toate cu trepte.

Astăzi, beneficiarii de la Fundația Speranța vizitează Muzeul de Istorie și Cetatea Neamț. O astfel de excursie este o aventură în orașul în care magazinele, Primăria și policlinica nu au rampe de acces. Poșta din Tîrgu Neamț are o rampă de aproximativ 30 de grade, în loc de 8, cît e standardul, și e acoperită cu gresie. Trotuarele sînt pline de mașini și atunci cînd Elena și Marinela se plimbă prin oraș trebuie să meargă pe stradă pentru că scaunul rulant nu încape pe trotuar.

La Muzeul de Istorie nu se poate deschide decît o singură ușă și scaunele rulante nu încap. Muzeograful încearcă să forțeze a doua ușă cu un șpaclu și un ciocan, dar pînă la urmă se dă bătut. Oricum, cele mai multe încăperi din muzeu sînt la etaj, la capătul a 12 trepte înalte. Muzeul nu are rampe de acces pentru că e monument istoric și nu se pot modifica scările, ne explică muzeograful Vasile Diaconu. Marinela și Cornel așteaptă afară, la umbră, în timp ce colegii lor vizitează muzeul.

Elena Jitariu n-a fost angajată niciodată pînă la 42 de ani – s-a măritat la 19, a făcut o casă și un copil și n-a avut ambiții legate de carieră. În 2014, cînd viața ei de familie a trecut printr-o criză, s-a angajat la Fundația Speranța. „Nu știu dacă fundația a avut atîta nevoie de mine, cîtă am avut eu de fundație“, spune Elena.

E o femeie caldă și mămoasă, care îi mîngîie și îi tratează pe beneficiari ca pe niște copii. Metodele Elenei sînt mai degrabă intuitive, dar beneficiarii se simt bine în preajma ei și asta dă rezultate: tinerilor care vin la centru le lipsesc tocmai sprijinul și încrederea celor din jur, așa că toți așteaptă de la ea atenție și confirmare. Cornel, care decupează un soare, o întreabă încontinuu: „Așa? Așa? Așa?“

Pentru cineva de afară, progresele pe care le-au făcut beneficiarii pot părea mici, dar fiecare lucru învățat înseamnă cîteva săptămîni sau luni de muncă. În fiecare zi, de la 8 la 12, Elena îi învață fructele, cifrele sau literele. Îi sună pe părinți dacă vreunul dintre beneficiari i se pare neîngrijit. Merge la baie cu cei care au nevoie de însoțitor. Îi încurajează pe Ciprian și pe Marinela atunci cînd sînt deprimați. Le oferă compasiunea și atenția pe care unii dintre ei nu le-au primit niciodată.

Edy

Edy locuiește împreună cu mama lui, Tatiana Solomon, într-o garsonieră din­tr un cartier de blocuri din Tîrgu Neamț: clădiri murdare și cenușii, fără apă caldă și căldură, în care se înghesuie familii nevoiașe. Traversăm holul întunecat al blocului și ne împiedicăm de lemnele care acoperă gropile imense din podea, rămase neastupate după o reparație la țevi.

În garsoniera mică sînt îngrămădite sute de obiecte: cărți, reviste, bibelouri, milieuri, icoane, tablouri cu pisici, covoare, jucării, lumînări, desene și figurine origami făcute de Edy la Fundația Speranța. Tatiana doarme pe o canapea stricată, iar Edy pe pat, într-un colț despărțit de restul camerei cu o perdea. Deasupra patului, pe un carton, e scris „Camera lui Edy. Nu deranjați“.

Tatiana Solomon lucrează la o fabrică de textile și programul ei e, oficial, de la 7 pînă la 15,30, dar de multe ori o prinde miezul nopții la serviciu. Fabrica nu i plătește orele suplimentare și Tatiana n-are curaj să se plîngă pentru că, la 53 de ani, n-ar mai angaja-o nimeni. E o femeie muncită, cu cearcăne adînci și mîini aspre.

L-a crescut singură pe Edy, care are acum 26 de ani – tatăl lui a plecat de acasă cînd băiatul avea doi ani. A fost un copil deștept, care a învățat foarte repede să vorbească și să scrie, dar era mereu retras. Afară nu se juca cu ceilalți copii, căuta bețe și bătea cu ele în pămînt. Nu plîngea niciodată dacă se lovea sau cădea.

Doctorii i-au spus că are schizofrenie și i-au prescris niște pastile. Mai tîrziu, un alt doctor i-a pus diagnosticul de sindrom Asperger, o formă de autism înalt funcțional. Persoanele cu Asperger au un IQ normal sau superior, dar Edy n-a făcut niciodată terapie și nu s-a ocupat nimeni de el. „Poate eu, ca mamă, trebuia, dar pentru asta trebuie bani și de unde bani?“

La școală i-a plăcut geografia și lua mereu locul I la concursuri; Edy știe capitalele tuturor țărilor din lume și are o memorie foarte bună. Dar pentru că elevii îl hărțuiau, îl băteau și-l puneau să pască iarbă, Edy a făcut doar opt clase și doi ani de școală profesională.

„Singura problemă care mă macină e că e un copil fără nici un viitor: cum o să se descurce cînd n-o să mai fiu în putere?“, spune Tatiana. Dimineața, ea se trezește mai devreme și îi pregătește mîncarea pentru prînz. Cînd se întoarce de la fundație, Edy mănîncă, se uită la televizor și ascultă muzică pe YouTube. Stă toată ziua singur în casă, pînă cînd vine Tatiana de la serviciu. Fundația Speranța e singurul loc în care socializează și întîlnește alți oameni în afară de mama lui.

Edy, Alexandra, Cornel și ceilalți beneficiari ai Fundației Speranța se joacă în curte cu mingea. Ciprian și Marinela stau la soare, în scaunele rulante, și îi privesc. Pedagogii, Elena și Oana, aleargă mai mult ele după minge decît beneficiarii. Rîsetele tuturor se aud pînă în stradă și curioșii se uită la noi prin gard. Aici, la Fundația Speranța, toți sîntem la fel. Nu e nici o diferență între noi, pentru că toți avem lucruri pe care nu putem să le facem și lucruri la care ne pricepem. 

Renovarea clădirii și a atelierelor Fundației Speranța a fost finanțată prin granturile SEE și norvegiene 2009-2014, în cadrul Fondului ONG în România. Echipa Teleleu, jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, documentează o parte dintre proiectele sprijinite de Norvegia, Islanda și Liechtenstein. 

Elena Stancu este jurnalistă la Teleleu.eu.

Foto: Cosmin Bumbuţ

2016 06 09 10 16 43 jpg jpeg
2016 06 09 10 50 35 jpg jpeg
2016 06 13 12 25 23 jpg jpeg


2016 06 06 09 46 24 jpg jpeg
Cea mai bună parte din noi jpeg
Încurcături
M-am alipit și eu grupului în care povestea, mai un zîmbet, mai o aluzie, devenise un „poate”.
Zizi și neantul jpeg
Moși, daruri, tradiții
Moș Nicolae e primul din seria Moșilor de iarnă de la noi.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
The most beautiful time of the year... pe bune?!
„Băi, trebuie să mergem să luăm ceva provizii, că vin termitele astea și nu mai găsim nimic! Măcar pîine să avem”.
E cool să postești jpeg
8 secunde
Cît de mult ne afectează toate aceste zgîndăreli emoționale și acele false informații care, sub masca unei cunoașteri, ascund doar un munte de rumeguș?
p 20 Muzeul Taranului Roman WC jpg
Caietul de desene al Ioanei Bătrânu
Studiile adunate în album fac prezente, de altfel, teme dominante ale Muzeului configurat de Horia Bernea şi de echipa lui.
Theodor Pallady jpeg
Miracolul mirării
Pe firmamentul filozofiei europene din veacul 20 au strălucit cel puțin trei gînditoare evreice, ardente și tributare unui inerent „feminism” axiologic
974 21 2 jpg
Școala de arhitectură, ca o citadelă...
Se spune despre arhitectură că reușește să surprindă cu cea mai mare acuratețe spiritul unei epoci
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cu alte cuvinte, dacă Grinch există, există cu siguranță și Moș Crăciun.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Promite-mi doar ce poți
„Pot să-ți promit că voi fi atent, că voi încerca să nu greșesc, dar nu pot să-ți promit că o să mă fac bine”.
Zizi și neantul jpeg
Alte stradale
Dar astăzi strada, în general, a devenit mai agresivă. Poate la fel de plină ca-n anii ’90, dar într-un alt mod.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Două kilograme și jumătate și alte cugetări
Este un text despre lipsa de acceptare a bolii și a morții.
E cool să postești jpeg
Cum inventezi mîndria națională
Ne iubim, așadar, compatrioții? Ne simțim bine în România? Sîntem mulțumiți cu traiul nostru?
p 20 WC jpg
Din ce sînt alcătuite viețile noastre?
Altfel, lumea nu este locuită nici de păcătoși iremediabili, nici de creștini perfecți. Intervalul este numele metafizic al obișnuitului pe care îl locuim.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Marele Premiu pentru filosofie al Academiei Franceze
Anca Vasiliu a contribuit constant la crearea punților dintre cultura care a primit-o și i-a recunoscut totodată expresivitatea stilistică a scrierilor sale
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Gino a intrat în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai bătrîn cîine din lume: are 22 de ani și încă se ține bine.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Biroul meu de astăzi e același
Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.
Zizi și neantul jpeg
Diverse, stradale…
Omniprezenți, pe vremea de atunci, în orele de lucru, erau cerșetorii și cei care sufereau de boli psihice.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce trăiesc nemții cîte o sută de ani, sănătoși și întregi la cap?
Pentru mine, Berlinul este orașul cel mai bine organizat, ca infrastructură și ca tot, dar în care te simți cel mai liber.
E cool să postești jpeg
Unde-i tocmeală mai e păsuire?
„Pot rezista la orice, mai puțin tentației”.
p 20 WC jpg
Cafea sau vin?
La fel ca vinul, cafeaua are, în legendele ei de origine, o întrebuinţare spirituală.
Theodor Pallady jpeg
Energii divine necreate...
Teologia creștină s-a cristalizat în numeroase orizonturi lingvistice, dar ortodoxia a rămas în mare măsură tributară geniului grecesc.
640px Bucharest, Drumul Taberei (16307818580) jpg
Drumul Taberei 2030
Fidel Castro a fost plimbat pe bulevardul Drumul Taberei
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe o dubă destinată livrării unor produse, o adaptare a limbajului telefoanelor „fierbinți“ din anii 2000: „Livrez orice! Ia-mă! Sînt electrică!“
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîi pe culoarul tău
Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.

Adevarul.ro

image
Austria se opune aderării României şi Bulgariei la Schengen. Anunțul, făcut de ministrul de Interne
Ministrul austriac de Interne, Gerhard Karner, a anunțat hotărârea definitivă a ţării sale de a se opune prin veto aderării României şi Bulgariei la spaţiul Schengen, din cauza creşterii migraţiei ilegale.
image
A renunțat la „visul american” și s-a întors în România. Povestea pensiunii dintr-un cătun izolat în splendoare
După 26 de ani petrecuți în Statele Unite ale Americii, Virgil Marchiș s-a întors definitiv acasă, în Maramureș, unde și-a făcut o pensiune împreună cu femeia iubită. Spune că nu s-ar mai duce în America decât în vizită și doar alături de partenera lui.
image
Actori din Wednesday, despre filmările în România: „Nimic nu m-a pregătit pentru asta”
Câțiva dintre actorii străini din serialul „Wednesday” (Addams), producția filmată în România, care a avut cea mai bună lansare de pe Netflix, au vorbit despre experiența lor din țara noastră, într-un interviu pentru HotNews.ro

HIstoria.ro

image
Căderea comunismului în Polonia şi Ungaria. „Reabilitarea” lui Imre Nagy
Dintre cei șase sateliți ai Uniunii Sovietice în Europa răsăriteană, Polonia și Ungaria au reprezentat un caz aparte.
image
Prima zi de ocupație germană în București
În dimineața zilei de 6 decembrie 1916, primarul Bucureștilor, Emil Petrescu, însoțit de mai mulți ambasadori – Vopicka (SUA) sau baronul Vredenburg (Olanda) – au ieșit în întâmpinarea armatelor Puterilor Centrale până aproape de Chitila.
image
Katiușa, „orga lui Stalin“: O revoluție în materie de artilerie autopropulsată
Adevărata revoluție în materie de artilerie autopropulsată a venit de la ruși: teribilele lansatoare multiple de rachete Katiușa.