Vecinii

Publicat în Dilema Veche nr. 499 din 5-11 septembrie 2013
Vecinii jpeg

M-am apucat să scriu textul acesta din cauza unui status pe Facebook al unui amic: „Un vecin bun este acela care nu îşi pune parolă la reţeaua de Internet wireless.“ De cîte ori, prin locuri departe de casa mea şi care nu beneficiau de Internet – asta pînă să se inventeze cel la purtător –, am vizitat agitată lista cu wifi, ca să constat cu amărăciune că toate reţelele erau parolate. Şi mereu am mulţumit în gînd, cu un zîmbet luminos, vecinului generos al gazdei mele care a binevoit să nu-şi paroleze netul, oferindu-mi astfel, fără măcar să ştie, un lucru fundamental: contactul cu „vecinii“ mei.

Un amic îmi povestea că îl rugase o prietenă ca, deoarece locuieşte singură, dacă nu „activează“ deloc trei zile pe Facebook, să dea buzna peste ea cu Poliţia. Facebook e fereastra cu perdele trase pe jumătate, a casei noastre. Dacă vecinul nu vede mişcare trei zile, e natural să cheme Poliţia. Sau măcar să vină să bată la uşă, să vadă ce se întîmplă.

Le pun studenţilor întrebarea „cîţi dintre voi interacţionează cu vecinii?“ – destul de des, ca să primesc, an după an, acelaşi răspuns: poate o mînă solitară ridicată, pierdută prin spatele clasei, cînd am noroc. Nu faptul că lumea nu mai interacţionează cu vecinii mă surprinde – nu e deloc o noutate –, ci faptul că încă nu e conştientizată instituţionalizarea acestei noi forme de vecinătate, care nu se mai întîmplă pe scara blocului sau pe strada din sat, ci pe Facebook.

Vecini care văd şi ştiu mai mult decît observăm noi activ. Cînd scrii un e-mail şi ţi se răspunde, e clar pentru toate părţile cine e implicat, ca şi cînd inviţi un prieten la masă, ştii că vine. Cu vecinii, reali sau de Facebook, habar n-ai ce şi cînd şi cum văd, la ce se uită, care fragment din viaţa ta cotidiană le trece prin faţa ochilor ca o fracţiune de scurtmetraj din care fiecare înţelege cam ce se poate.

Andra Matzal a scris pe www.totb.ro un text foarte frumos despre vecini. Am trăit şi eu grade diferite de vecinătate, de la împărţit o casă cu (prea) mulţi oameni pînă la aflat că exista o coreeancă la un etaj mai jos, abia cînd mi-a bătut Poliţia în uşă, în dimineaţa în care s-a sinucis. (Faptul că nu sînt nici măcar la jumătatea unui text despre vecini, şi Poliţia a fost deja numită de trei ori e o discuţie în sine pe care o las pentru altă dată.) M-au întrebat foarte politicos, printre altele, dacă mi s-a părut ceva suspect la ea, în ultimul timp. Nu o văzusem în viaţa mea; în lunile de cînd locuiam în clădirea respectivă, nu mă ciocnisem pe scări cu nimeni. În discuţia de la Poliţie a fost aruncat, la un moment dat, ca un cartof într-o supă cu de toate, şi un hikikomori. Noninteracţiunea e dusă la extrem de unii tineri din Japonia, reuniţi sub această etichetă, care trăiesc într-o izolare socială aproape totală; despre ei au curs găleţi de cerneală şi litri de sudoare sociologică, i-am observat recent chiar şi în presa românească.

Venind într-o zi către casă am ascultat la BBC Radio 4 o emisiune în care invitata explica cum, în Anglia, aspiranţii clasei muncitoare la clasa de mijloc s-au trezit confruntaţi cu ceva absolut surprinzător şi neaşteptat: mobilitatea socială aduce cu ea însingurare. Casele nu mai sînt perete în perete, ci detaşate, eventual cu o curte (mare) împrejur; omul nu mai ia autobuzul sau trenul, ci are automobil proprietate personală; agonisirea a tot felul de buffer-uri pe post de indicatori sociali care atestă sporirea gradului de confort se traduce, de fapt, prin izolare: necesitatea tot mai mică de a interacţiona cu (sau mai bine zis „a te freca de“) oameni, inclusiv vecini şi/sau familie, atunci cînd nu-ţi propui activ să o faci. Dezbaterea publică din ultimele zile, în Anglia, rezumă foarte bine acest drept la noninteracţiune: e legitim sau nu să vorbim la telefonul mobil, în timp ce sîntem „procesaţi“ de persoana de la casa unui magazin /supermarket?

Depresia la membrii clasei muncitoare ajunşi în stadiul de middle-class s-a dovedit galopantă iar această „izolare“ părea, din statistici cel puţin, unul din motivele principale. Nici în coşmarurile lor cele mai sumbre oamenii aceia nu şi-au imaginat că a fi mai înstărit înseamnă de fapt să nu mai ai vecini şi, în ultimă instanţă, să fii singur.

Nu ştiu dacă trebuie să mergem atît de departe încît să spunem că viaţa middle-class e un ocean de singurătate, eu aş compara-o cu dating-ul: îl vezi pe celălalt doar atunci cînd ambele părţi se pun de comun acord, sînt bine-dispuse, odihnite, parfumate. Cu vecinii mei de pe Facebook cam aşa stau lucrurile. Nu că ţin neapărat să văd pe peretele cuiva scris „azi am fost la medic şi am aflat că s-ar putea să am cancer în fază terminală, săptămîna viitoare vin rezultatele şi am să ştiu mai mult, vă ţin la curent!“ Şi, totuşi, şuvoiul de poze cu vacanţe, aniversări şi reuşite ale vecinilor mei virtuali îmi pare cam ştirb.

La fel de ştirb ca frînturile de contact, de data asta exclusiv neparfumat, cu vecinii mei reali, pe care, în ultimii doi ani, i-am văzut exclusiv cu ocazia declanşării alarmei. De cutremur, foc sau persoană suspectă în clădire. (Instituţia alarmei, precum cea a Poliţiei, merită o discuţie separată.) De la prima alarmă am învăţat, după un duş rece de penibil, să mă duc la culcare într-o ţinută care îmi permite, la nevoie, să mă teleportez afară din casă într-un minut şi să fiu suficient de decentă pentru a înfrunta „vecinătatea“. Cu vecinii mei reali n-am avut ocazia să mă întîlnesc pe scări, la lumina zilei, să am un contact social standard de bună-ziua, dar i-am văzut de multe ori în pijamale, buimaci şi abia treziţi din somn, boscorodind că sînt obligaţi, din nou, să stea afară juma’ de oră în frig. Un fel de hiperintimitate intrusivă, cam ca în spital.

Dacă chiar am fi vecini, i-aş vedea pe oamenii aceştia şi în chiloţi pentru că au uitat să-şi tragă perdeaua, dar şi în rochie de seară, la cina la care i-am invitat. Aş şti cît de urît pot să înjure la ora 4 dimineaţa, dar şi cît de frumos pot să vorbească despre misterele lumii, aşa cum o facem, iar şi iar, duminica pe băncuţă. Nu cred că am să mă mut într-un eco-village şi nici nu visez la un falanster. Mi-aş dori doar ca aceste două forme de vecinătate, de pe Facebook şi din clădire, să se confunde. À bon voisin, salut!

Raluca Nagy este antropolog, dr. în ştiinţe sociale al Universităţii Libere din Bruxelles şi al SNSPA Bucureşti.

Foto: L. Muntean

header piese jpg
Sfaturi pentru conducătorii care apreciază piese auto online de calitate și serviciile unor profesioniști
Achiziționarea de piese auto online poate fi o modalitate convenabilă și eficientă de a-ți repara sau întreține mașina.
masa de paste jpg
Cum să aranjezi o masă festivă perfectă: trei sfaturi utile
Nu mai este mult până la sărbătorile de Paște. Chiar dacă poate părea cam devreme să începi pregătirile de sărbătoare, poți începe planificarea de pe acum dacă vrei să-ți impresionezi invitații.
caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.