Perfectul simplu

Faza succesivă a acestei sinteze se desfăşoară de-a lungul domniei lui Carol I, între 1866 şi izbucnirea primului război mondial. Contemporanii au reţinut însă că numai de la Independenţă transformările în domeniul urbanistic şi edilitar au înregistrat progresele aşteptate, prin care oraşul nou se naşte alături de cel vechi. Alimentarea cu apă potabilă prin conducte, organizarea salubrităţii, rectificarea şi adîncirea albiei Dîmboviţei (cu ingineri francezi), introducerea transportului public (tramvaiul cu cai, din 1892 şi electric), utilizarea petrolului, gazului şi electricităţii pentru luminarea străzilor au fost principalele reforme care au apropiat condiţiile de viaţă ale bucureştenilor de acelea normale în Occident. Primul bilanţ al acestei etape din viaţa oraşului şi a ţării a fost expoziţia jubiliară din 1906: cele patru decenii care se împlineau atunci pot fi comparate cu ce a însemnat domnia Victoriei pentru Londra sau a lui Franz Joseph pentru Viena, Budapesta şi Praga. În capitala statului român unit (regat din 1881), populaţia s-a dublat: 300.000 la începutul noului secol, faţă de 177.000 în anul Independenţei, corespunzînd cu creşterea demografică totală, de la 4.500.000 la 6 milioane de locuitori. Încă un milion şi jumătate se vor adăuga pînă la moartea lui Carol. Clasa pe care clivajele sociale ale veacului al XIX-lea au adus-o în fruntea mişcării de modernizare, cea a burgheziei de funcţionari ai statului, a crescut şi ea de la 64.000 (în 1871) la 102.500 în 1900. La Bucureşti, acelaşi recensămînt înregistra aproape 6000 de funcţionari. Numărul arhitecţilor, 116, numai în Capitală, indică marea căutare de care se bucura această profesiune, înzestrată cu un statut oficial de cînd s-a înfiinţat, în 1891, Societatea lor, sub preşedinţia lui Al. Orăscu, autorul Universităţii. Ei aveau într-adevăr de lucru. Numai în anul 1890 s-au clădit aici 1179 de case cu un singur cat, 98 cu două, 19 cu trei şi 5 cu patru etaje. Stabilitatea politică şi economică a fost temeiul dezvoltării pe care a cunoscut-o Capitala României în acea vreme. Desfiinţarea barierelor care, pînă în 1895, înfrînaseră extinderea oraşului, a permis înaintarea către nord şi nord-vest. Axul est-vest, preluînd o parte din circulaţia de pe Calea Moşilor, a făcut legătura între mahalaua Oborului şi cartierul elegant de la Cotroceni, chiar dacă a netezit inegalităţi de teren aşa de mari ca lîngă Cişmigiu, unde era o denivelare de 5-10 m de la o margine la alta a "bulivarului". Încrucişîndu-se cu "Strada Nouă" şi îndreptîndu-se către Piaţa Victoriei, care fusese într-o zonă de margine, cu case de ţară între petice de vie, s-a deschis Bulevardul Colţei (Lascăr Catargiu), punînd în legătură cu centrul administrativ şi înşirînd edificii de tipul hôtel particulier, ca pe arterele centrale de la Paris sau Bruxelles. Unele faţade erau de-a dreptul copiate după ceea ce arhitecţii văzuseră în străinătate şi mascheroanele sau cariatidele de stuc erau împrumutate de la o casă la alta. O încercare mai veche de a imita stilul occidental, pe strada Batişte, fusese aspru criticată, în 1869, de un jurnalist francez stabilit aici, Ulysse de Marsillac, care-şi bătea joc de ornamentele din ipsos pe care ploaia sau arşiţa verii le sfărîmau. Dacă vedem astăzi aceleaşi stucaturi, trecute de vîrsta de o sută de ani şi neîngrijite de vreo şaizeci, nouă ni se strînge inima de rezistenţa lor patetică. Între timp, casele au cîştigat dreptul la atenţie şi respect prin asocierea cu oamenii care au trăit acolo. Dincolo de calitatea lor estetică, biografiile cu care ele se identifică sînt cele care ne impresionează. Chiar bucureştenii din vremea despre care vorbim au arătat nepăsare faţă de trecut şi n-au şovăit să-l şteargă. Restructurarea centrului s-a făcut cu sacrificarea bisericilor, a hanurilor şi a vechilor case boiereşti. Dar locuinţele care le-au luat locul nu erau doar gîndite ca să satisfacă nevoi de confort sporit, ci puneau în evidenţă o estetică nouă. Este ceea ce reiese cu prisosinţă din colecţia de imagini pe care o prezentăm aici. Publicului căruia i se adresează acest album nu trebuie să i se mai explice de ce au dreptul să trăiască asemenea opere artistice de o uimitoare varietate de linii şi culori. La data la care se construiau aceste case, poate că împrumutul era mai vizibil. Dar şi atunci, deşi un Galleron, un Gottereau, un Schiendl, un Louis Blanc, un Albert Ballu nu se desprind de felul cum se lucra la ei în ţară, iar dintre autohtoni, I.D. Berindei şi Leonida Negrescu arată ce buni elevi ai şcolilor străine au fost, integrarea în peisaj a produs altceva. Bucureştii pe care, cu admirabilă pasiune, i-a descoperit domnul Dan Dinescu sînt un oraş baroc. Urmîndu-l pas cu pas pe străzile mute, încinse de soare sau îngheţate sub perdeaua de nea, vom vedea balcoanele de fier forjat, înfloriturile împletite ale stucaturilor, cadrele ferestrelor, rampele scărilor, scuturile de piatră purtînd insemne heraldice, crenelurile fals gotice, măştile şi cariatidele, frizele pictate sau sculptate sub streşini - toate vin din influenţa occidentală, dar datorate dibăciei infinit răbdătoare a unor meşteri locali. Pe de altă parte, tencuiala scorojită pe cărămidă, iedera care îmbrăţişează strîns zidul dărăpănat, lucarnele oarbe, marchizele sparte, treptele ciobite, aceste semne ale decăderii au căpătat o originalitate şi o poezie fermecătoare. Vă amintiţi vechea legendă povestită de Kipling despre oraşul pierdut în jungla indiană, ascuns sub o vegetaţie copleşitoare: oamenii nu mai sînt şi păzitorul ruinelor este un şarpe albit de bătrîneţe. O mare autoritate în materie de arhitectură şi urbanism, Lewis Mumford a recunoscut în stilul baroc expresia aspiraţiei spre putere şi ordine. El nu putea să apară decît într-un moment de triumf al autorităţii şi acest moment, în societatea românească, s-a ivit tîrziu, ca să fie repede întrerupt. Epoca lui Constantin Brâncoveanu tălmăceşte printr-o apoteoză a ornamentaţiei izbînda, de un sfert de veac, asupra unor formidabile tensiuni politice. Cu inspiraţie veneţiană sau din lumea habsburgică întinsă şi peste Transilvania, cu contribuţia Orientului creştin, curentul baroc îl întîlnim în Valahia magnificului prinţ. Şi îl pierdem, absorbit de tradiţia locală, fiindcă, după crima din 1714, avem un alt regim, un stat slab, sub tutela otomană, zdruncinat de ocupaţiile militare străine şi de uneltirile boierimii. Întoarcerea barocului e justificată de acea regăsire a echilibrului politic pe temelii trainice al cărei punct de plecare este 1866, la intrarea în scenă a lui Carol I. El, primul monarh constituţional, cu o mentalitate şi o educaţie plămădite în Germania veacului precedent, a guvernat ca Ludovic al XIV-lea - fără metresele aceluia, dar manevrînd oamenii politici abil şi imperios - aşa încît a fost respectat, dar niciodată iubit. Nu prin gustul său artistic personal, mediocru, în ciuda studiilor din tinereţe, ci prin înverşunata lui dorinţă de prestigiu şi prin spiritul de severitate laborioasă pe care l-a răspîndit în juru-i, a influenţat el fizionomia Capitalei. Mumford a remarcat latura formală, metodică a oraşului baroc, cu rigurosul său plan stradal, în timp ce arhitectura trece printr-o fază a barocului capricios înainte de a se supune disciplinei neoclasice. În interior, salonul este focar al vieţii intelectuale şi, totodată, loc de antrenament pentru dresajul manierelor care transformă cultura în civilizaţie. În faţa casei, scuarul rezidenţial are şi el o funcţie pe care concepţia barocă a spaţiului urban o stabileşte strict, loc de socializare al familiilor aristocratice sau burgheze, cu acelaşi standing şi cu acelaşi stil de viaţă. Emfaza Barocului s-a întruchipat astfel, pentru ultima oară în Europa, în spectacolul pe care îl ofereau Bucureştii.