Farmecul inteligenţei
La începutul anilor â70, cărţile despre China comunistă ale lui Simon Leys au stîrnit furia intelectualilor occidentali îndrăgostiţi de maoism. Ele, scrie undeva Jean-François Revel, au adus mesajul lucidităţii şi al adevărului "în mijlocul unui ocean de prostii şi escrocherii intelectuale". De atunci, Simon Leys (pseudonimul lui Pierre Ryckmans, născut în 1935 la Bruxelles, stabilit în Australia) a publicat mai multe eseuri, printre care unul despre Orwell, toate confirmînd un talent literar şi o imaginaţie asociativă ieşite din comun. Cea mai recentă carte a lui, Fericirea peştişorilor (Le bonheur des petits poissons, 2008) reuneşte în bună parte cronici apărute în Magazine littéraire. Le-am recitit cu aceeaşi încîntare, cucerit de spectacolul fermecător al inteligenţei şi de combinaţia subtilă dintre umor şi dreaptă judecată. Colecţionar de tăieturi din ziare, ce înregistrează fapte insolite, Leys e un cititor împătimit, frecventîndu-i constant pe marii autori din care îi place să "taie" fraze memorabile. Face apel adesea la citate, într-un joc vertiginos, trecînd de la Chesterton la Reverdy, de la Eliot la Jules Renard, de la Wittgenstein la Rilke sau de la Maugham la Claudel. Reamintirea unei păţanii erotice mult mediatizată a actorului Hugh Grant e urmată de reproducerea unui pasaj din Carl Gustav Jung. O diatribă împotriva isteriei campaniei anti-fumat e precedată de un citat din Hitler: "Tutunul este pentru om o otravă dintre cele mai periculoase". Cu mult înainte însă, Samuel Johnson avertizase: "Pe măsură ce consumul de tutun scade, prostia creşte". Revăzînd filmul lui Leni Riefenstahl despre Olimpiada de la Berlin din 1936, Leys e frapat de un detaliu mărunt: într-o secvenţă consacrată canotajului, se vede preţ de o fracţiune de secundă capul unui sportiv căruia îi atîrnă pe buze... o ţigară. Eseistul reia şi un fapt divers cules dintr-un săptămînal britanic: într-un compartiment de tren, doi tineri se sărută îndelung după care ajung să "facă sex" sub privirile impasibile ale călătorilor; îşi aprind apoi o ţigară, la care pasagerii protestează vehement, arătîndu-le semnul cu "fumatul interzis". Astfel de "anecdote" dau textelor nerv şi culoare. Într-un eseu ce consemnează ultimele cuvinte rostite înaintea momentului morţii de cîteva personaje celebre, Leys evocă sfîrşitul lui Pancho Villa. Lipsit de inspiraţie în faţa plutonului de execuţie, acesta i-a implorat pe ziariştii prezenţi: "Nu lăsaţi ca lucrurile să se termine aşa! Povestiţi că am spus ceva!". La moartea soţiei, Dante Gabriel Rosetti a pus în sicriu, în chip de pios omagiu, un manuscris cu poeme. Dîndu-şi ulterior seama că nu avea nicio copie, a hotărît să dezgroape sicriul pentru a-şi recupera manuscrisul. Nu cunoşteam afirmaţia lui Stendhal cum că "prostul gust duce la crimă". Din Schopenhauer e reprodus un pasaj despre riscurile lecturii: "Arta de a nu citi este foarte importantă. Ea constă în a nu te interesa de ceea ce atrage atenţia marelui public la un moment dat. Cînd toată lumea vorbeşte despre o anumită operă, amintiţi-vă că acela care scrie pentru imbecili nu va duce niciodată lipsă de cititori". Paradoxurile şi provocările nu lipsesc. Un text face, mergînd pe aceeaşi linie subţire dintre registrul umoristic şi cel serios, elogiul lenei. Altul apropie în chip neaşteptat turismul de masă şi pornografie: ambele s-ar defini prin "căutarea disperată a unei senzaţii pierdute". În natura umană ar exista o irepresibilă nevoie de a degrada şi de a murdări frumuseţea artistică şi cea morală: "Căci ignoranţa, obscurantismul, prostul gust sau stupiditatea nu rezultă din nişte carenţe, ci sînt forţe active, care se afirmă cu furie în fiecare ocazie şi nu tolerează derogări în faţa tiraniei lor". Eseistul e într-o vervă de zile mari cînd descrie un colocviu organizat de o reputată universitate; un tînăr intelectual local se dezlănţuie împotriva colegilor săi mai vîrstnici şi face apologia maoismului şi a culturii proletare. Asistenţa nu reacţionează, respectînd principiul la modă după care orice opinie este valabilă. Nimeni nu realizează, scrie Leys, că scena cu pricina simbolizează decesul ideii înseşi de dezbatere universitară şi al conceptului de judecată de valoare. O capodoperă de umor este relatarea despre un congres al scriitorilor în insula Norfolk, relatare deschisă de un citat din Claudel: "Nu invitaţi niciodată în acelaşi timp mai mulţi oameni de litere; un cocoşat va prefera întotdeauna compania unui orb companiei altui cocoşat." Ce să mai notez? Textul despre arta litotei, paginile polemice vizîndu-l pe François Jullien, un cercetător francez cu reputaţie de mare sinolog, reflecţiile despre blocajul în scris (cu referiri la Conrad, Greene, Renard, Camus, Hemingway), ironiile la adresa sectei sociologilor, consideraţiile despre relaţiile pe care scriitorii le-au întreţinut cu banii, reflecţiile amare asupra lipsei de ecou în Occident a scrierilor dizidenţilor din Europa comunistă, meditaţiile asupra bătrîneţii şi a morţii: "Într-adevăr, la sfîrşitul vieţii, sîntem precum spălătorul de geamuri care cade de la etajul o sută al unui zgîrie-nori: viteza căderii lui se accelerează dar, atîta vreme cît nu s-a izbit de pavaj, rămîne izolat într-un vid atemporal". E cartea unui eseist briliant care e şi un spirit de o exemplară rectitudine.
