Casa cu geamuri bombate

Sub acest titlu, răposatul George Potra, harnic cercetător al trecutului oraşului, a notat, în primul volum al cărţii sale Din Bucureştii de ieri, o seamă de informaţii pe care le reiau aici. Ele ar fi trebuit să fie cunoscute la Comisia de Cultură şi Patrimoniu a Primăriei, care n-ar mai fi dat, cum a făcut-o deunăzi, avizul premergător autorizaţiei de demolare. E vorba de casa cu nr. 15 de pe str. Radu Calomfirescu, la colţul cu Bd. Hristo Botev. Cine o vede de pe bulevard, adică din spate, nu-i dă nici o atenţie, fiindcă, la o reparaţie, zidul a fost acoperit cu beton şi "anonimizat". Ea se găseşte la intrarea într-o stradă plină de case cu amintiri. Pe vremuri, acesta era un cartier al medicilor, aşa că în vecinătate au locuit în secolul al XIX-lea dr. Gheorghe Polizu (ştiţi, strada!) şi dr. Ludovic Fialla, iar în secolul următor, încă vreo şapte profesori ai Facultăţii de Medicină. Chiar peste drum, pe stînga venind din Hristo Botev, o altă casă frumoasă a fost a arhitectului Leonida Negrescu, unul din fruntaşii profesiunii înainte de primul război mondial. Pînă acum, această stradă a constituit o rezervaţie, păstrată intactă de intervenţiile în zonă. Ea figurează aşadar ca ansamblu de arhitectură protejat pe lista monumentelor istorice, unde sînt înscrise nu mai puţin de 14 clădiri, printre care, desigur, cea de la nr.15. Clădită în anul 1861, dată pe care o poartă şi o tăbliţă de metal de pe fronton, aşa că nu poate rămînea neobservată, această casă priveşte peste o scară cu trepte mari de piatră spre o grădină în care liliacul şi un tei falnic îmbălsămează primăvara. Înspre stradă, ferestrele înalte de cca 2 m au două rînduri de cercevele, fiecare din cele exterioare avînd încastrate în opt pătrate de lemn geamuri comandate la Leipzig, din sticlă suflată, de manufactură, care nu lasă să se vadă înăuntru. Cu baza îmbrăcată în piatră, ca un soclu de 1 m înălţime, cu pereţii de cărămidă groşi de peste o jumătate de metru, cu camere încăpătoare, dintre care salonul singur de 40 mp, casa se sprijină trainic pe bolţile masive, arcuite, ale pivniţei. Istoria locului începe în primii ani ai veacului al XIX-lea, cînd aparţinea lui Constantin Rătescu, dintr-o veche familie de boieri argeşeni. Încă patru sau cinci proprietari s-au perindat pînă la Petrache Dancovici (1828-1910), cel care a construit casa de astăzi. El era un negustor întreprinzător, originar din Ploieşti, a cărui avere, întemeiată în Lipscani cu prăvălia "La Leul de Aur" ("fierărie, marchitănie şi vopseluri"), s-a mărit cu zestrea dobîndită la căsătorie: hanul Neculcea, situat în Capul Podului Mogoşoaiei, pe locul actualei Pieţe a Victoriei. Personaj caracteristic pentru marea burghezie comercială, aflată pe atunci în ascensiune, Dancovici a fost senator liberal în 1887 şi, în 1895, deputat, donator şi epitrop la biserica Sf. Mina, din aceeaşi mahala a Vergului unde-şi avea locuinţa. Pentru a-i întregi portretul, să adăugăm că o serie de legate caritabile dovedesc generozitatea lui. După moartea sa, casa i-a revenit unui nepot, care era chiar doctorul Paulescu (1868-1931). Personalitatea acestui savant, descoperitorul insulinei, este prea bine cunoscută pentru a mai insista. Cercetările sale de laborator au avut rezultate care i-au adus o reputaţie internaţională. Dacă nici faptul că cel ce ar fi putut fi cel dintîi premiu Nobel românesc a trăit acolo peste douăzeci de ani nu e de ajuns pentru a cruţa casa "cu geamuri bombate", va trebui să facem apel la Institutul de Fiziologie şi Patologie "N.C. Paulescu" ca să adreseze Ministerului Culturii un protest vehement.