Bucureştii lui Tudor Vianu

Nu ştiu cum nu m-am gîndit pînă acum să spicuiesc informaţii şi reflecţii despre Bucureşti din scrierile lui Tudor Vianu, martor al transformărilor oraşului şi preocupat, ca şi alţi mari intelectuali din generaţia lui, de viitorul acestuia. Majoritatea textelor asupra cărora am intenţia să stărui se află grupate în primul volum de Opere, publicat în 1971 de Gelu Ionescu, Sorin Alexandrescu şi Matei Călinescu, unde criteriul tematic le-a adunat. Dar şi în corespondenţă apar declaraţii semnificative. De pildă, într-o scrisoare către G. Călinescu, în care mărturiseşte: "Mă trag şi eu din secolul al XIX-lea românesc şi bucureştean". Vianu se născuse, în 1898, la Giurgiu, oraş despre care îşi aminteşte că avea o fizionomie caracteristică, fiind regulat croit de administraţia Regulamentului Organic pe un model radiar. La Bucureşti a ajuns în 1912 şi în anii care au urmat, ai liceului şi ai facultăţii, s-a obişnuit treptat cu alt peisaj urban, într-un cartier în care primele ateliere mecanice se învecinau cu casele bătrîne, înconjurate de grădiniţe. Nu e mai uşor de identificat nici adăpostul de cîteva luni, la sfîrşitul războiului, pe una dintre colinele de la înălţimea cărora oraşul se vedea "ca o masă de verdeaţă din care răsar acoperişuri sau faţade ale vreunui etaj superior": apropierea de Dîmboviţa şi amănuntul că această locuinţă era în curtea unei biserici ar indica Dealul Spirii. Dar în 1916, înainte de retragerea în Moldova, tînărul a stat cu chirie în casa din Calea Plevnei nr. 40, unde Coşbuc trăia în apartamentul de la parter, aşa că au petrecut împreună o noapte sub bombele zepelinului! Despre asemenea întîlniri Tudor Vianu a povestit mai tîrziu: cu Rebreanu în 1919, cînd scriitorul locuia în strada numită atunci Nicolae Bălcescu (azi Mendeleev), cu Pârvan în cabinetul său de la Universitate sau acasă la el, la colţul străzii Biserica Amzei cu Calea Victoriei, cu Macedonski în strada care a purtat apoi numele poetului pînă ce noua aripă a Academiei Comerciale s-a construit pe locul ei, sau cu Camil Petrescu pe dealul Arsenalului. Nici una dintre acele case încărcate de amintiri nu mai există, ceea ce spune ceva despre nesimţirea cu care au fost tratate aceste repere ale unei istorii literare destul de recente. A mai rămas casa din str. Inginer Balaban (pe atunci a Cortului) unde au locuit doctorul Al. Vianu şi fiii săi - o străduţă care leagă str. M. Eminescu (fostă Romană) de str. Ernest Broşteanu (fostă Precupeţii Noi). După căsătoria sa cu Elena Irimescu în 1930, Tudor Vianu s-a mutat în Intrarea Beldiceanu, din Dorobanţi, iar în 1934 familia se instalează în str. Andrei Mureşanu 33, acolo unde, înainte de colţul cu piaţa numită pe vremuri a Confederaţiei Balcanice, este acum o placă memorială. Acest itinerar fixează ca zonă a maturităţii cărturarului Dorobanţi şi vecinătăţile, iar impresia generală pe care o sugerează este a austerităţii, pînă cînd poziţia universitară şi căsătoria sub fericite auspicii i-au dat dreptul la o reşedinţă onorabilă, în marginea Parcului Filipescu. În tot acest timp, îndelungatele plimbări nocturne l-au deprins să colinde prin oraş, căutînd cu ochii cîte o lampă încă aprinsă, ca altădată Cocteau cu privirea aţintită la fereastra luminată despre care a aflat într-o zi că era a lui Rilke. Întrebările despre dezvoltarea Capitalei, Vianu a început să şi le pună în 1919, de cînd datează un articol în Neamul Românesc, în care recunoaşte că "s-a dărîmat fără înţelegere" şi compară cu frumuseţea oraşelor din Transilvania, care au crescut organic. Haoticul amestec de stiluri pe care-l constata în 1938, într-o perioadă de năvalnică înnoire a centrului, şi mulţimea zdrenţăroşilor care trăgeau de mînecă trecătorul ca să cerşească sau să vîndă ziare i-au întărit năzuinţa spre o ordine guvernată de raţiune şi însufleţită de respectul pentru om. Armonia care distinge marile cetăţi i se părea a fi condiţionată de echilibrul just între clase şi între oameni. Vechea lui nădejde că "Bucureştii de mîine vor fi opera umanismului românesc" se întoarce după douăzeci de ani. Problema sistematizării a adus iarăşi în discuţie soluţia dezvoltării verticale şi, cu o îngrijorare pe care o simţim şi noi acum, Vianu întreabă: "De ce nu ni se vorbeşte despre noua politică urbanistică?". La întoarcerea de la o expoziţie retrospectivă Luchian, el şi-a amintit "neorînduiala şi tristeţea mahalalei", dar a mărturisit vibraţia lui nostalgică în faţa grădinilor de care cineva era întîmpinat la intrarea în fiecare casă. Aspiraţia sa către "un anumit raport dintre natură şi civilizaţie, caracteristic ţării noastre din trecut", evocarea prezenţei normale a vegetalului în oraş ni-l apropie pe acest predecesor. Cuvintele sale răsună şi azi ca un avertisment care nu trebuie nesocotit: "Bucureştii se găsesc într-un moment important al transformării lor şi după felul în care ne vom pricepe a le da forma menită să înfrunte secolele, vom merita de la urmaşi dragoste şi admiraţie sau dezaprobarea lor".