Adagio
Într-o zi, doi şoferi de meserie, aflaţi din nu se ştie ce motiv logistic într-un troleibuz, îşi vindeau ponturi despre cum se poate evita blocajul de trafic din Bucureşti: "Băi, tu ştii cum ajungi cel mai repede din Pantelimon în Militari?". "Ia varsă!" "Prin Tîrgovişte. Ieşi pe centură, o tai prin Otopeni, dai în Buftea, faci la stînga pe centura Ploieştiului, Tîrgovişte, autostradă şi… te-ai scos. Într-o oră jumate eşti pe Iuliu Maniu!" Oamenii ştiau geografie, dar nu numai. Aveau ştiinţa locului. Adică, nu le erau străine ocolirea întru descurcare şi amînarea întru rezolvare. Dacă fabula competiţiei dintre iepure şi broasca ţestoasă ar fi fost scrisă de un şofer român, cu siguranţă ar mai fi surprins şi un al treilea personaj, cu blană sau cu pene, care ar fi luat-o pe altă cale. Mai lungă, mai poticnită sau mai alunecoasă, dar de succes. După care, fabulistul ar fi redefinit noţiunea de succes în termeni autohtoni. Fiind date două puncte în spaţiu sau timp, se pune problema cine ajunge cel dintîi la destinaţie. Cei mai mulţi dintre cetăţenii planetei îşi definesc cursa în termeni de viteză. Românii, precum şoferii fabulişti, o definesc altfel. Sau o redefinesc. "Dacă tot avem de mers din punctul A în punctul B, de ce să nu trecem şi pe la frati-miu, că nu l-am
