Iarna islamică după primăvara arabă

Primăvara arabă – cu cereri economice, democratice şi seculariste – aduce la putere, în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, islamul politic cu comportament imprevizibil. 

Islamul politic radical, islamul militant, mişcările islamiste nu au avut nici un rol în primăvara arabă, nu au fost catalizatorii ei – este ceea ce s-a repetat obsesiv, în perioada de vîrf a revoltelor, peste tot în lumea arabă. Este şi ce a fost oferit ca argument suprem pentru calmarea temerilor într-un spaţiu în care cultura politică şi socială a fost marcată de mişcările radicale ca alternativă la regimurile vremii. Prima afirmaţie este corectă – da, islamul radical şi politic a fost el însuşi luat prin surprindere de mişcările populare, mişcările radicale islamiste nu au fost catalizatori ai schimbărilor care au măturat şi mătură încă spaţiul arab, însă au fost forţele care s-au trezit cel mai repede şi, firesc, au prins valul schimbărilor. Singura ţară în care nu este clar, din lipsa informaţiilor independente suficiente, cine anume a pornit protestele, este Siria, unde sursa iniţială a opoziţiei este bănuită a fi în zona Fraţilor Musulmani sirieni, ceea ce nu înseamnă însă că, în acest moment, revoltele nu sînt extinse la o mare parte a populaţiei. A doua afirmaţie, potrivit căreia derapajele spre un islam politic radical în regiune nu vor apărea pentru că primăvara arabă nu a fost iniţiată de mişcări islamiste, are multe fisuri. În primul rînd, protestele, peste tot în regiune, au fost rapid alimentate şi de astfel de mişcări, ai căror membri s-au grăbit să se amestece, să se lipească la motorul principal format din elitele intelectuale, tineret şi studenţime, în timp ce marea masă, tăcută de cele mai multe ori, s-a mulţumit să urmărească la televizor evenimentele. 

Schimbarea la faţă a islamiştilor

Ce au făcut mişcările islamice a fost să se adapteze la circumstanţe şi să prezinte o faţă nouă, reformată, ruptă de obiceiurile violente ale trecutului. În Maroc, deşi islamiştii au obţinut cele mai multe voturi, regele a avut grijă ca în noua constituţie reformată, aprobată prin referendum de popor în această vară, să păstreze ultimul cuvînt în chestiuni de politică externă, apărare şi mai ales religie. În Tunisia, islamiştii, care au obţinut cele mai multe voturi, au repetat obsesiv, încă înainte de a fi prezentate rezultatele scrutinului, că nu au nici o intenţie să impună legea islamică şi că oricine se poate exprima liber şi secularist, că au un program strict de recuperare economică şi de reformare politică şi instituţională a ţării. În plus, un argument care poate da oarecare linişte celor care se tem de ridicarea unui Orient radical islamic este că toate aceste ţări, cu Egiptul în frunte, depind substanţial de turism, de unde vine grosul veniturilor, iar dacă pe străzi ar deveni prea vizibilă respectarea literei islamului, asta ar alunga tocmai categoria cu cei mai mulţi bani de cheltuit – turiştii occidentali în pantaloni scurţi, vestimentaţie neconformă cu codul de îmbrăcăminte islamic. Dar şi acest argument este pus de mulţi la îndoială, ca şi noua imagine reformată a vechilor mişcări radicale. Liberalul egiptean Sameh Makram Ebeid spune că nu crede, de exemplu, în reformarea Fraţilor Musulmani egipteni. „Fraţii Musulmani şi-au tot schimbat pielea politică. Acum, ultima pe care o poartă la vedere este de partid care spune că vrea guvern civil, dar cu o bază religioasă, ceea ce pentru naivi sună bine, dar la o analiză mai profundă e clar că vorbesc despre un guvern religios şi un stat religios“ susţine Sameh Makram Ebeid, de la partidul liberal Wafd. Alţi egipteni consideră că Fraţii Musulmani au renunţat şi vor renunţa în continuare la tradiţia atentatelor şi la ideologia radicală, tocmai dacă şi pentru că vor fi implicaţi într-o viaţă politică firească. „Fraţii se vor radicaliza doar dacă li se refuză participarea în politica la vedere şi dacă sînt împinşi din nou în subteran“ consideră Mohamed Mostafa de la agenţia MENA. Peste tot în Orientul Mijlociu şi în Africa de Nord, mişcările islamiste au sesizat momentul în care grupuri predominant seculariste au reuşit să antreneze căderea dictatorilor arabi pe care anii de atentate teroriste – calea aleasă de mişcările radicale – nu reuşiseră să îi clatine. În urma dictatorilor au rămas un vid de putere şi o populaţie needucată în exerciţiul democratic, fără posibilitatea de a recunoaşte noi forţe politice şi cu preferinţă spre ceea ce le este familiar, adică islamul militant. În mai tot spaţiul arab, timpul scurt de la căderea regimurilor autoritare pînă la alegeri libere nu a fost suficient pentru consolidarea în mintea alegătorilor a unor partide noi, seculariste. Activista Deena Gamil explică de ce, de exemplu, în cazul Egiptului, opţiunile s-au îndreptat mai mult spre islamiştii din Partidul Libertate şi Adevăr al Fraţilor Musulmani: „Nici un partid de opoziţie tradiţional din Egipt nu are o bază populară reală, iar asta e o problemă, nu sînt nişte partide adevărate pentru că am trăit într-o dictatură mult timp, iar opoziţia era pentru ochii presei, dar nu participa la un proces democratic, nu i se permitea să se conecteze cu populaţia, să o reprezinte, să acţioneze în numele ei“ explică Deena Gamil. 

Puritatea islamică primeşte voturi

În ţări ca Tunisia, Maroc şi Egipt, electoratul şi-a exprimat o opţiune bazată mai ales pe faptul că, acolo unde regimurile recent prăbuşite (sau doar reformate, ca în cazul Marocului) au eşuat iar şi iar, ani la rînd, acolo unde guvernele au fost absente, mişcările islamice au construit şcoli, spitale şi drumuri, au oferit educaţie şi chiar au pus la punct bănci islamice. Aşa au reuşit să cîştige simpatia populaţiei uitate de vechile regimuri la putere şi aşa au reuşit să ajungă acum la putere. Mişcările radicale au reuşit să obţină, cel puţin deocamdată, un echilibru între o imagine nouă, reformată, moderată şi să păstreze şi imaginea de organizaţii pentru care principiile islamice pot fi aplicate în lumea modernă. Deena Gamil consideră că fenomenul nu are cum să dureze pentru că o combinaţie între religie şi politică nu poate funcţiona în lumea de azi. „După părerea mea, deşi este vorba despre o religie unică pentru numeroşi oameni, totuşi sînt multe puncte de vedere diferite, inclusiv de interpretare a Coranului şi a haditelor (n.r. zicale ale profetului transmise pe cale orală), şi nu cred că islamul poate oferi răspunsurile de care este nevoie în lumea modernă; religia este ceva între individ şi Dumnezeu, nu poate fi baza pentru regulile necesare în societatea modernă“ susţine activista egipteană. Însă cert este că pînă acum mişcările islamiste şi-au păstrat bazinul de popularitate în rîndul arabilor evlavioşi, dar, prin partidele lor nou-înfiinţate, au reuşit să adune voturi şi de la musulmani nepracticanţi, doar pentru că par să reprezinte ceva nou, dar familiar în acelaşi timp, şi o garanţie, argumentată islamic, că nu vor fi tentate de corupţie şi că vor păstra în administrarea statului principiile caritabile islamice, de grijă pentru cei defavorizaţi. Aceasta este premisa generală, însă apar şi fisuri în armura de cavaleri ai dreptăţii pe care o proiectează mişcările islamiste cu partidele lor politice apărute legal după primăvara arabă. De exemplu, în Egipt, acum cîteva luni, a izbucnit un scandal de corupţie – rapid uitat în spaţiul public şi în mass-media –, în care era implicat Essam Aryan, chiar unul dintre cei mai importanţi lideri ai curentului reformist din cadrul organizaţiei Fraţilor Musulmani. 

Spaime creştine

Essam Aryan este acelaşi om care declara în luna februarie pentru Radio România că sloganul mişcării „Islamul e soluţia“ nu are nimic ameninţător la adresa creştinilor din Egipt şi în general din spaţiul musulman arab. „Sloganul nostru – Islamul e soluţia – înseamnă că în islam putem găsi soluţii, răspunsuri pentru orice fel de problemă, fie în interiorul unei familii, prin dreptul familiei, sau ca sursă de reguli şi principii generale în alte domenii; noi sîntem în bune relaţii cu toţi cetăţenii egipteni. Creştinii de rit copt sînt vecinii noştri, colegii noştri, studiem împreună, lucrăm împreună, ne-am întîlnit cu liderul spiritual al Bisericii copte de aici şi am avut o relaţie bună cu el, pînă cînd a decis să pună capăt acestei relaţii pentru că a preferat să aibă o relaţie bună doar cu regimul Mubarak“ spunea atunci Essam Aryan. Activista Deena Gamil consideră că apelurile care s-au auzit în Egipt pentru dărîmarea de biserici vin din zona salafistă (n.r. Partidul Nour al salafiştilor a adunat surprinzător de multe voturi în prima etapă a alegerilor parlamentare egiptene), nu de la Fraţii Musulmani: „Fraţii Musulmani nu ar spune niciodată aşa ceva, chiar dacă ar crede în asta, sînt prea deştepţi ca să spună aşa ceva. Singurul lucru controversat pe care l-au afirmat este că nu sînt de acord cu un lider creştin în Egipt, ceea ce nu e acceptabil. Cred că Vestul se teme de Fraţi din cauza organizaţiei Hamas, pentru că asociază cele două organizaţii, mai ales după ce Hamas a venit la putere în Gaza iar Fraţii au obţinut deja un număr foarte mare de locuri în parlament, dar cele două organizaţii sînt foarte diferite“. Problema este că, în pofida protestelor activiştilor musulmani pentru drepturile omului, care acuză discriminare şi prejudecăţi de percepţie occidentale, un slogan ca „Islamul e soluţia“ poate, logic, să dea fiori minorităţii creştine din Orientul Mijlociu. În primul rînd, în mod repetat trec în umbră atacuri, inclusiv armate, asupra creştinilor din regiune, sînt atacate şi arse biserici, dreptul la exprimare religioasă liberă le este interzis creştinilor, la fel, construirea de biserici. În plus, un slogan ca „Islamul e soluţia“ este foarte vag şi ridică întrebări: Despre ce surse islamice de inspiraţie pentru legislaţia viitoare este vorba, despre Coran, despre hadite (adică spusele profetului transmise oral din generaţie în generaţie), sau despre şaria – legea islamică? Nu este clar, şi asta poate da motive de îngrijorare, pentru că, de exemplu, legea islamică are prevederi care vin în clară contradicţie cu drepturile omului. De exemplu, femeile nu au dreptul la părţi egale cu bărbaţii, din moşteniri, viaţa unei femei valorează mai puţin, în cazul aşa-numitei tradiţii a „banilor pentru sînge“, conform căreia uciderea sau vătămarea unui om se poate ispăşi prin plata unei sume convenite cu rudele. Ca şi chestiunea custodiei copiilor minori care, conform şaria – legea islamică, se acordă, în cele mai multe cazuri, automat tatălui.  

Carmen Gavrilă este corespondent Radio România Actualităţi. 

Foto: wikipedia.org