Un prieten mi-a mărturisit că nu-şi poate imagina de ce şi-ar dori alţi străini să emigreze în America. Considera că SUA sînt afectate de acelaşi tip de criză financiară ca şi restul lumii şi, ca atare, oamenii care trăiesc în alte ţări nu ar avea destule motive raţionale pentru a dori să ajungă pe pămînt american. Pe moment, cea mai potrivită replică a fost: depinde ce laşi în urmă şi care sînt lucrurile de care fugi. După cinci ani petrecuţi în America, consider că am o experienţă destul de nuanţată cu privire la lucrurile care m-au făcut să părăsesc România fără a mă uita în urmă şi fără a mă gîndi, nici măcar o dată, că decizia de a pleca din ţară ar fi fost una greşită. Am răsuflat uşurat cînd, în 2006, Boeing-ul 777 în care mă aflam părăsea Bucureştiul pentru a mă duce la Chicago, cu o escală în Amsterdam. Eram liniştit pentru că mă gîndeam că, odată ajuns în America, nu voi trece prin aceleaşi momente de groază precum bunicul meu, care a fost internat la Spitalul Judeţean din Galaţi suferind de gripă, pentru a ieşi din spital cu Hepatita C. Uşurat, pentru că nu va trebui să plătesc mită pentru a obţine carnetul de conducere, aşa cum majoritatea colegilor de liceu a trebuit să o facă. Eram calm, deoarece pentru prima dată credeam că voi ajunge într-o ţară unde tinerii îşi pot construi propriul viitor exclusiv pe baza performanţelor personale, şi nu datorită conexiunilor pe care părinţii sau prietenii de familie le-ar avea. În condiţiile în care aşteptările mele relativ modeste s-au dovedit a fi rezonabile (şi adevărate, în sensul că lucrurile de care fugeam nu s-au repetat aici), consider că aceste anxietăţi au purtat, de asemenea, un rol important în decizia mea de a rămîne în America după terminarea studiilor universitare.
 
Trezirea la destinaţie 

Dar odată ajuns la Chicago, după ce procesul de aclimatizare la condiţiile locale a luat sfîrşit, am descoperit, în timp, alţi demoni pe care a trebuit să-i înfrunt. Cred că un număr destul de mare de români au o opinie romanticizată şi eronată cu privire la dificultăţile care apar în urma unei decizii atît de importante, precum mutarea într-o altă ţară. În viaţa de zi cu zi, vorbim în termeni superficiali cu privire la diferenţele culturale şi sociale care ne despart de vecinii de peste graniţă. Ca şi cum ar fi un fleac, o realitate la care ne putem adapta peste noapte. Însă odată puşi în situaţia de a ne confrunta cu discrepanţele dintre aşteptările personale şi realităţile cotidiene dintr-o altă ţară, cînd fiecare amănunt deţine un cu totul alt sens decît ne-am fi aşteptat, noi, emigranţii, descoperim că ne-am înhămat la o cu totul altă căruţă decît am consimţit anterior. Iar noile cerinţe şi aşteptări cu privire la conduita personală ne trezesc, cu adevărat, la realitate. 

Este foarte probabil ca America să fie ţara tuturor posibilităţilor. Însă dorinţele şi visele personale, pe care străinii doresc să le îndeplinească, trebuie reconfigurate în funcţie de cultura locală. Mai exact, pentru a-ţi atinge obiectivele, trebuie să te comporţi, să te îmbraci, să vorbeşti, să acţionezi ca un american. Iar acest proces nu este echivalentul punerii unei măşti la un carnaval pentru a ascunde temporar cine eşti. Să trăieşti în America necesită crearea (mai precis, reevaluarea) unei identităţi personale. Înseamnă să înveţi să gîndeşti şi să comunici în funcţie de condiţiile locale, dintr-un alt climat social. Înseamnă să laşi în urmă nu numai lucrurile de care îţi este frică sau pe care le dispreţuieşti, dar şi un anumit mod de viaţă, de gîndire, un anumit comportament. Uitîndu-mă în urmă, consider că mutarea mea în America a fost, prin excelenţă, un act de credinţă. Cînd trecem strada la semafor pe verde facem acest lucru în virtutea speranţei că şoferul automobilului oprit la intersecţie nu va apăsa pedala de acceleraţie şi nu va trece peste noi. În ciuda regulilor de circulaţie şi a pedepsei asociate unei infracţiuni, nu avem nici un motiv raţional să credem că un anumit şofer, într-un anumit moment, nu va decide să ne calce cu maşina. Fenomenul migraţiei globale este prescris într-o logică similară. Cei care pleacă într-o altă ţară apelează la acelaşi tip de credinţă iraţională că, odată ajunşi peste hotare, vor putea să controleze o situaţie necunoscută, dictată de o serie de parametri socioculturali care, de fapt, sînt complet imprevizibili. Iar efectele eşecului integrării sociale pot fi observate la fiecare pas. În America, există sute de comunităţi-enclavă, oameni veniţi de peste hotare care au trăit în această ţară pentru mai bine de un deceniu, dar care nu sînt capabili să se adapteze la modul de viaţă american. Iar cînd incapacitatea lor de a se adapta devine evidentă, tind să trăiască în aceleaşi cartiere, să lucreze cu alţi compatrioţi, să vorbească mereu aceeaşi limbă, cea natală, fără a fi capabili să rostească mai mult de zece cuvinte în engleză, fără a avea vreo idee cu privire la modul de viaţă, cultura şi obiceiurile americanilor.

Viza de student

Venind în America pe o viză de student, pe lîngă procesul destul de complicat de aclimatizare, am fost forţat să mă obişnuiesc şi cu un alt aspect critic al vieţii din America: sistemul legal-administrativ. Cum e destul de previzibil, datorită numărului mare de străini în ţară, autorităţile americane au restricţionat drepturile studenţilor străini la maximum. Mai exact, în afara vacanţei de vară, nu am avut dreptul să muncesc mai mult de 19,5 ore pe săptămînă, iar dacă aş fi făcut-o, viza mi-ar fi putut fi revocată instantaneu. De asemenea, nu am avut dreptul să lucrez decît în campus, pe slujbe care nu erau rezervate studenţilor americani. Ca cetăţean străin, nici o bancă nu mi-a acordat vreun împrumut sau o linie de credit (în afara debit-cardului) decît după terminarea studiilor. Ca să obţin un contract cu firma de electricitate, cu compania de gaz sau un contract de telefonie mobilă, mi s-a cerut mereu să plătesc un depozit anticipat, folosit ca incidenţă colaterală în cazul în care nu mi-aş fi plătit facturile la timp. Pe scurt, viaţa mea în America a fost restricţionată şi pusă sub vizorul unor presiuni sociale neanticipate. Iar episoadele prin care am trecut şi lucrurile cu care a trebuit să mă confrunt nu s-au regăsit în nici una dintre broşurile pompoase pe care le-am avut la dispoziţie de la diferite facultăţi americane, înainte de a părăsi România. 

Viaţa peste hotare nu este paradisul pe care o mare parte dintre români şi-l doresc. După cinci ani în Statele Unite, încă mai consider că prezenţa mea aici este – cum bine spun americanii – a work in progress, o luptă continuă, cu satisfacţiile şi eşecurile aferente. Însă în ciuda tuturor dificultăţilor, America îmi oferă un drept pe care nici nu puteam să mi-l imaginez cînd am părăsit România: dreptul de a avea control asupra vieţii mele, de a-mi atinge obiectivele într-un context politic, social şi juridic matur şi gîndit în fiecare detaliu. Iar acest lucru este, pentru mine, mai important decît himerele lăsate în urmă şi decît luptele pe care le-am dus în Statele Unite. Mai mult, acest tip de predictibilitate mi se pare chiar mai important decît visul eronat al Americii tuturor posibilităţilor pe care îl aveam cînd încă mai trăiam în România.

Iubesc America!

În ciuda tuturor acestor dificultăţi, deşi ar părea ciudat, eu iubesc America. Am fost forţat să-mi schimb modul de viaţă, am fost subiectul unor discriminări îndelungate, atît în relaţie cu statul american, cît şi cu companiile private; a trebuit să schimb modul de articulare a cuvintelor cît şi vocabularul pe care îl aveam; şi, poate cel mai important, a trebuit să schimb modul în care mă comport, cum mă raportez la alţi oameni şi a trebuit să arunc sub preş o mare parte din cine şi cum eram, ca subiect al statului român. În ciuda tuturor acestor deficienţe, repet, iubesc această ţară. Aş putea scrie zeci de pagini în care să explic această declaraţie (oportunităţi personale, condiţii medicale, infrastructură excelentă, salarii decente etc.), dar cred că toate avantajele vieţii mele în Chicago se pot rezuma într-un cuvînt: predictibilitate. Dacă există un lucru pe care ţările dezvoltate îl pot oferi cetăţenilor români – şi dacă nu poate fi găsit şi, poate, nici măcar articulat în faţa celor care nu au făcut această tranziţie – este siguranţa pe care un sistem juridic, politic şi economic, precum cel din America, îl pune la dispoziţia subiecţilor săi. În ciuda tuturor lucrurilor pe care le-am trăit în această ţară, realitatea este că, de cîte ori am fost pus în situaţia de a intra într-un dialog cu o entitate americană (companie imobiliară, loc de muncă, administraţie universitară etc.), am fost tratat cu respect şi, fără excepţie, în virtutea legilor în vigoare. Chiar dacă unele legi şi regulamente au fost uneori, după părerea mea, nedrepte.
 
Codrin Arsene este masterand în cadrul Programului de Antropologie de la University of Chicago. În 2010, a absolvit aceeaşi universitate, cu o dublă specializare, în ştiinţe politice şi studii internaţionale. A locuit în România, Franţa, Argentina, Tanzania şi Africa de Sud. Este autorul blogului de politici africane African Politics Portal.