Gaura din plămîn şi boala despre care refuzăm să vorbim
Tuberculoză. TBC. TB. Plămîni, spitale nașpa, bătrîni, săraci, bunicul meu, țigări, tuse, non-sexy, condiții precare, nimic nu îmi vine în cap cînd mă gîndesc la tuberculoză, trebuie să caut pe Google, sînge, bleah, o prostie. Cîțiva dintre prietenii mei care nu știu că am avut tuberculoză mi-au răspuns astfel cînd i-am rugat să îmi spună ce le vine în minte cînd aud acest cuvînt.
Acum șapte ani, cu doar două luni înainte de a susține examenul de bacalaureat, am tușit sînge și am fugit speriată la Urgențe, crezînd că am o hemoragie internă și că moartea mea e o chestiune de minute. Habar nu aveam ce se întîmplă cu mine, iar de TBC auzisem vag și nici nu știam ce presupune această boală, care, credeam eu, trebuie că nu mai există decît undeva departe, în țări deloc dezvoltate. Din fericire, nu a fost o hemoragie internă, căci altfel aș fi murit de cîteva ori în orele în care am așteptat să mă consulte cineva. Habar nu aveam că incidența bolii are cote alarmante peste tot în lume, că unii specialiști se tem de o reîntoarcere a bolii care cîndva ucidea unul din patru oameni, că România este într-o continuă negare și, desigur, subfinanțare a domeniului, cu o inconștiență care a omorît mii de oameni în ultimii ani și pentru care alții vor muri prea curînd. Incidența bolii în România la fiecare 100.000 de persoane continuă să fie semnificativ mai mare decît în 65% dintre țările lumii, mai mult decît în Eritreea, Rwanda, Cuba și de trei ori mai mult decît în Bulgaria (vedeți datele aici: http://wdi.worldbank.org/table/2.20#).
Pentru mine, mai grele decît pumnul de pastile luate timp de șase luni au fost presiunea socială și teama că am dat boala altcuiva, oamenilor mei dragi, oricui. Mult prea mulți prieteni m-au sfătuit să nu scriu despre experiența asta, din cauza discriminării – ba că nu voi primi anumite colaborări, că voi fi exclusă din niște grupuri sau că va fi folosită informația împotriva mea în cazul unei reîntoarceri în administrație. Într-o țară care generează un sfert din bolnavii de TB din UE, în care anual mor 1100 de persoane și alte 16.000 se îmbolnăvesc, majoritatea din rîndul populației tinere și active, a avea TB rămîne un stigmat al sărăciei, al condițiilor de trai precare, al vinei că ai făcut ceva rău. Pentru alții, este doar o chestiune seacă, de sănătate publică, adusă deseori în discuție în grupurile de lucru de la Guvern, pe care le-am organizat pe tema oamenilor străzii sau a diverselor categorii defavorizate.
Este amuzant să aud în continuare cum această boală e folosită pentru a descrie oamenii din comunitățile foarte vulnerabile și recunosc că m-am abținut cu greu să le spun colegilor mei din alte ministere: „Salut, sînt aici, am fost bolnavă și nu am trăit într-o grotă sub pămînt!“ Eram elevă la cel mai bun colegiu din județ, jucam baschet de trei ani, făceam sport, aveam grijă de alimentație și fumasem foarte puțin, cu luni înainte, pe ascuns, ca o adolescentă cu multe întrebări. Nu respectam stereotipul. Sînt foarte multe persoane pentru care boala asta s-a ridicat de mult din rîndul celor săraci, bolnavi de HIV, nevaccinați etc. „Da, clar, asta e. Vai, ce urît e pe radiografie! Cum ai reușit?“, m-a întrebat medicul de gardă, de parcă extrăsesem lozul cîștigător. Atunci am izbucnit într-un hohot de plîns, acum i-aș răspunde așa: „Mulțumesc mult pentru acest diagnostic, pe care alți doi medici l au ratat în ultimele trei luni, tratîndu-mă cu nenumărate antibiotice pentru gripă și pneumonie. Lor le mulțumesc pentru buna perioadă petrecută la spitalul de boli infecțioase, sub un diagnostic greșit, în condiții groaznice, alături de alte șapte persoane în cameră, cu o baie pe palier, cu o singură chiuvetă funcțională și un duș. Asistentele – cam rele, poate pentru că nici atunci și nici acum nu acceptam să le ofer alte sporuri în afară de zîmbetul meu. Știu că experiența asta mă va ajuta peste ani să fiu un om mai bun și să mulțumesc mai des pentru ce am.“
Așa că o să dedic acest articol, în care spun public că am fost bolnavă, celui de-al treilea medic din povestea mea (a treia oară a fost cu noroc). Dedic cuvintele astea oricărui om care face puțin mai mult decît trebuie pe hîrtie, doar pentru că îi pasă. Dedic un mare mulțumesc Mihaelei, prin articolul acesta, la doi ani de la moartea ei, pentru că îmi spunea mereu că rușinea nu este pentru mine, ci pentru cei cărora nu le pasă. Celei care mi a scris biletele de voie pentru a mă deplasa pînă la școală și înapoi, ca să mi pot da examenul de bacalaureat alături de colegi și care era mereu mîndră tare pentru orice ispravă mai făceam ca să ajut un pic societatea asta. Îmi spunea că o să putem, cei din generația mea, să mișcăm lucrurile, pentru că altfel nu se mai poate. Mi-a spus odată că și societatea asta pare mîncată de tuberculoză. Am rîs. Apoi, vreo cinci ani mai tîrziu, m am trezit lucrînd în administrația publică și i-am dat dreptate.
Paralela asta dintre a avea corpul mîncat de tuberculoză și starea administrației, așa cum o văd eu, mă amuză și pe mine, recunosc. Nu vezi boala, te obosește însă. Nu mai ești în stare să reții bine lucruri, slăbești cam tare, devii neproductiv și, în final, scuipi niște sînge. Realizezi că ceva e clar în neregulă, așa că treci prin niște investigații de urgență, mult mai scumpe decît prevenția. Apelezi la alți medici, căci cei anteriori te-au lăsat să ajungi aici și îi privești cu reticență pe cei noi. Realizezi că medicația/schimbarea e de durată și cam doare, pentru că întregul organism trebuie să se refacă și să se adapteze pumnului de pastile (a se citi: e nevoie de transparentizare/guvernare în interesul cetățeanului). Este dureros să elimini din organism boala, ea ripostează. Cînd ai și diagnosticul oficial, ca pacient poți fi rușinat, pus la colț chiar dacă vina că ai ajuns acolo nu e a ta. Cam așa și cu statisticile care arată că România e codașa Europei la o grămadă de capitole, incluzînd, desigur, incidența acestei boli. Ar fi mai simplu să te prefaci că nu ai nimic, să îți continui viața ca pînă atunci și să eviți tratamentul, dar asta duce sigur la moarte.
Dar dacă nu e palpabilă, aici, acum, efemeritatea devine o chestie prea abstractă pentru simțurile noastre și sîntem siguri că nimic rău nu ni se poate în-tîmpla. Așa e oare? Personal, știu cîțiva foști pacienți a căror voce poate fi auzită mai ușor – haideți să facem ceva cu vocea asta!
Foto: adevarul.ro
