Elogiu filozofiei practice

Publicat în Dilema Veche nr. 748 din 21-27 iunie 2018
Elogiu filozofiei practice jpeg

La celălalt pol decît imperativul biopolitic „Trebuie să apărăm societatea“, în mediile intelectuale vestice de după anii ’80 s-a auzit, tot mai apăsat, îndemnul „Trebuie să-ţi schimbi viaţa“. De la apariţia consilierii filozofice la succesul pe care îl cunoaşte ideea filozofiei ca „mod de viaţă“ (Hadot) şi „îngrijire de sine“ (Foucault), cotitura atestată în gîndirea contemporană pare să fie una performativă. Cumva, este vorba de perechea întîrziată a acţionismelor neoavangardiste ce ajung să ocupe o parte însemnată a scenei de artă contemporană, odată cu anii ’60. Sau e ca şi cum filozofii occidentali se dumiresc, în cele din urmă, că trăiesc într-o lume în care managementul, psihoterapia, artiştii performativi şi diverşii guru New Age i-au lăsat cu „textele“, dar le-au luat „viaţa“ – şi încearcă să se replieze.

Să nu ne amăgim: „preocuparea de sine“ şi „arta de a trăi“ rămîn preponderent elitiste, aşa cum s-a întîmplat şi în Antichitatea greco-romană, în timp ce complacerea şi „acceptarea de sine“ rămîn cuvintele de ordine ale culturii populare a divertismentului. La fel, noţiunea simplist-naivă de autenticitate ca expresie nealterată a unui focar lăuntric de trăsături continuă să regleze cultura self-help şi să reverbereze în industria „dezvoltării personale“ sau în succesul terapiilor mindfulness. Fără a intra, astfel, în contradicţie cu imperativele managementului „stării-de-bine“, pentru cei care au timpul liber şi resursele financiare aferente devine, însă, o preocupare tot mai pregnantă aceea de a nu mînca oricum, ci cît mai „natural“, adică bio, refuzînd a înghiţi surogatele sau produsele cu multe E-uri oferite maselor de marile lanţuri de producţie şi distribuţie alimentară; de a nu fuma şi a diminua consumul de alcool; de a recicla tot mai atent şi, dacă se poate, plenar deşeurile pe care le produc; de a-şi antrena trupurile la sală şi a face jogging; de a diminua stresul printr-un apel conjugat la evadări exotice şi instrumente de (auto)terapie, adică practici ale sinelui „psiho-imunologice“ (Sloterdijk); de a corecta defectele naturale prin recurs la chirurgie plastică şi a încetini, prin tot felul de tehnici ameliorante, procesul de îmbătrînire şi degradare fizică.

Frica de bătrîneţe este marea temă a vremii noastre, pentru că Occidentul se simte din cale afară de bătrîn cultural. Occidentalii se plîng că sînt sterili spiritual la fel cum se plîng de creşterea demografică scăpată de sub control în afara Europei civilizate, iar întrebarea dacă marea cultură europeană nu e deja expirată merge mînă în mînă cu teama că „autoimunizarea“ în faţa noului, a „străinului“, a pînă mai ieri marginalizatului, nu va cauza altceva decît tumori sociale maligne.

Înţelegînd termenul „asceză“ în semnificaţia lui etimologică, aceea de exersare şi fortificare, putem vorbi de o elită de consumatori ascetici, pe care o vedem, în era capitalismului global, desprinzîndu se din marea masă de consumatori, din populaţia planetară aflată în creştere exponenţială. Nu mai e vorba doar de faimă şi bani, aducînd cu sine excesele de viaţă aferente: e vorba de a şti să trăieşti, de a şti cum să te bucuri de viaţă cît mai mult şi mai bine; e vorba, aşadar, de o certă formă a îngrijirii de sine. Atare împrejurare istorică face ca antica temă etică a îngrijirii „filozofice“ de sine să se bucure, astăzi, de o receptare favorabilă în rîndul acestei elite. Vorbim, însă, de o receptare în care semnificaţia etică a dezideratului socratic este extrem de uşor denaturată sau deturnată într-o direcţie fie strict imunitară – iar atunci, îngrijirea trupului îşi dă sau nu mîna cu protecţia mediului –, fie narcisist-individualistă.

Întrebarea centrală a filozofiei practice este dacă nu cumva singura problemă ce poate primi o soluţie filozofică finală ești tu însuți, este sinele tău. Aici se atestă suflul existenţialist al noii filozofii practice, chiar dacă forma în care aceasta se toarnă acum nu mai este una rebelă, revoluţionară, ca în primele decenii de după al Doilea Război Mondial, ci una ascetică şi „antropotehnică“. Nu e „antiteoretică“, aşa cum susţin, uneori, detractorii ei, pentru că astfel ar înceta să mai fie filozofie. Dar este animată de convingerea că toate problemele eterne ale filozofiei, transpuse și actualizate în limbaje succesive, sînt, privite de sus, din afara subiectivității tale, forțări ale limbajului dincolo de limitele exprimabilului și tăieri ale crăcii de sub picioare. Aceasta nu înseamnă că aporiile filozofiei blochează: cum știa deja foarte bine Aristotel, aporiile sînt începutul, nu fundătura drumului gîndirii. Însă toate răspunsurile tale rămîn ale tale, nu doar pentru că tu eşti cel care le articulează, ci în sensul că tu ești miza tuturor întrebărilor și dilemelor, la capătul drumului: nu libertatea în genere, ci libertatea ta, nu fericirea în genere, ci fericirea ta, nu natura timpului, ci timpul tău, nu raportul minte/corp, ci propiul tău mod de a institui și menține un anumit raport între minte și corp ș.a.m.d. Găsirea unor răspunsuri consistente și coerente la asemenea probleme, răspunsuri ce rămîn, în chip fatal, revizuibile și provizorii, furnizează, însă, veritabile pîrghii ale construcției de sine.

Din punctul de vedere al filozofiei practice, efortul filozofic se justifică în măsura în care simți că îţi conferă echilibru existenţial, orice fixare într-o matrice identitară solicitînd însă inevitabile reveniri, revizuiri, deplasări. Iar aceasta nu se poate decît asumînd dimensiunea ludică a filozofiei, reînvățînd virtutea socratică a autoironiei, adică învățînd să nu te iei în serios pînă la capăt în teoriile tale – dar să te iei foarte în serios în ceea ce întreprinzi și în modul în care ceilalți sînt afectați de acțiunile tale –, nici să nu te simți distrus cînd îți fuge periodic pămîntul de sub picioare.

Important este să înţelegem că, în oricare dintre formele sale filozofice, grija de sine presupune deschiderea către ceilalţi; presupune ocuparea minţii şi a inimii cu proiecte prin care ne punem, fiecare dintre noi, în serviciul celorlalţi. Seninătatea, atunci cînd nu e o mască, e un rîs sănătos pe buza prăpastiei. Orice umor de calitate îşi trage seva din înţelepciunea tragică a fragilităţii vieţii umane: eşti cea mai importantă fiinţă din lumea ta şi, în acelaşi timp, o vieţuitoare complet insignifiantă la scară cosmică. O cultură vitală este una care nu tăgăduieşte nici unul dintre impulsurile noastre primare, printre care şi nevoia viscerală de a conferi formă şi sens unei existenţe ca atare dezordonate, împrăştiate pe mai multe planuri ce comunică doar parţial: familie, carieră, politică, pasiuni etc.

Dacă m-aţi însoţit pînă aici, următoarea afirmaţie nu are cum să vină ca o surpriză: încercarea – chiar şi însoţită de eşecul constant – de a practica filozofia într-un sens unitar, perfect integrat, este o îndeletnicire benefică, salutară. Mai mult decît a saluta, de la distanţă, eroismul discret al practicienilor filozofici din toate timpurile, e cazul să vedem în această sforţare neîncetată şi cel mai bun manifest pentru bucuria de a trăi. Nu doar Epicur sau Spinoza, ci şi Socrate, Diogene sau Nietzsche oferă mărturie pentru aşa ceva: cu toţii, în fond, celebrează filozofia ca „artă de a trăi“, şi viaţa, ca exersare continuă, dar şi bucurie a respiraţiei. Chiar şi pesimismul unui Cioran se naşte dintr-o pasiune nebună pentru viaţă! Un stupid loc comun spune că filozofia nu este pentru firile practice; de fapt, filozofia nu a fost niciodată pentru cei care nu văd pădurea de copaci, sau pentru cei care se lasă cu totul absorbiţi de grijile zilnice şi nu ştiu cum să aibă grijă de ei. Filozofia nu este nici pentru cei care urăsc viaţa, aşa cum e ea, aici şi acum, presupunînd că există cu adevărat asemenea oameni: de ce s-ar osteni ei, atunci, să o înţeleagă mai bine? De ce ar asuma că vieţile noastre nu pot fi trăite oricum şi că un anumit mod de a trăi este mai bun decît altul? E ca şi cum ai susţine că cineva se face pictor pentru că urăşte culorile.

În lumea de azi, lume de reţele şi măşti suprapuse, lume în care indiferenţii se emoţionează la show-urile caritabile, iar ticăloşii fac cele mai mari pomeni – pînă aici, nimic nou –, lume în care bunii o duc rău şi răii fac bine – cel puţin aşa susţin cinicii –, lume în care iubirea vine cu termen de garanţie, contract matrimonial sau declaraţie de independenţă – aici, parcă ar fi ceva nou –, lume în care nimeni nu mai are răbdare cu nimeni, însă toţi pretind şi mai multă atenţie, ei bine, în lumea aceasta, cel mai important, mai derutant şi mai riscant lucru este că poţi să o iei oricînd de la capăt. 

(fragmente din volumul în curs de apariție Viaţa bună. O introducere în etică) 

Cristian Iftode este conferențiar universitar dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea București. Cele mai recente publicații includ: Aristotel. Problema analogiei şi filozofia donaţiei (2015) şi Critică, marginalitate, cinism (volum editat împreună cu Cristina Voinea).

Foto: Nietszche, wikimedia commons

Cea mai bună parte din noi jpeg
Colecționarii de momente
Adun într-un colț de memorie momente aparent obișnuite, care mie îmi spun o poveste.
Zizi și neantul jpeg
Vechi obiceiuri (ne)sănătoase
Diferența dintre ea și Emma Bovary era că Tincuța știa, exact, granițele dintre lumea visării și cea a vieții de toate zilele.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Doar o plimbare prin cartier
De vreo două luni încoace, mi-am făcut un obicei – indiferent de vreme, în fiecare dimineață pe la ora 9, ies la o plimbare prin cartier.
E cool să postești jpeg
Sfîntul Grobian al politicienilor
Însă, dacă erodează încrederea cetățenilor, politicienii sînt ei înșiși cei care vor cădea în această groapă.
p 20 Carol cel Mare WC jpg
Creștinismul carolingian, între cultură și politică
Ei au introdus astfel o concepţie despre rolul religios al suveranului, care nu a încetat să fie revendicată mai tîrziu.
foto BTC DV bis jpeg
Credința ca experiență
E un mister al libertății, căci fiecare în conștiință poate spune de ce deschide sau de ce nu.
p 22 WC jpg
Pascalia, piatră de poticnire?
Tema este delicată și necesită explicații extinse pentru a înțelege cîștigurile, pierderile și riscurile unui demers de schimbare a Pascaliei.
p 24 I  Morosan jpg
Cu ochii-n 3,14
Habar n-am dacă așa ceva poate fi socotit un experiment reușit sau nu.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Schimbări și obișnuințe
Dacă nu ieși din casă nu se întîmplă nimic nou.
Zizi și neantul jpeg
Familie și mese
Am crescut, prin anii 1970, cu o definiție mai curînd Disney a familiei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Copilul care recită poezia
Bine că măcar poeziile de slavă și preamărire au dispărut, însă nu se știe pînă cînd.
p 20 Kemal Kili‡daroglu WC jpeg
Pluralism religios: democratul turc şi monarhul englez
În Europa larg secularizată, monarhul englez a celebrat Polul divin şi universalitatea iradierii lui.
Theodor Pallady jpeg
Populus Dei
„Mediile bisericești înalte" au văzut în simpla adunare a laicatului un soi de reformă protestantă!
P2000594 1 jpg
Mai, RDW și București
RDW reușește, în fiecare an, să aducă în lumina reflectoarelor un număr impresionant de artiști, designeri și arhitecți
E cool să postești jpeg
Ne pierdem copiii?
„Noi, adulții, sîntem cei care dăm exemplu copiilor, iar azi acest exemplu e cel mai rău imaginabil cu putință.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
● Urmăriți derularea scandalului „The Romanian deal” în care e implicat fiul (cam pușlama, după părerea mea) președintelui Biden. Vor ieși la iveală lucruri incredibile! (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Plecări / Sosiri
Îmi place să-i văd pe oameni regăsindu-se.
Zizi și neantul jpeg
Pe geam
Geamul meu din Giurgiului doar dusese mai departe, pe scurtă durată, mitul Zînei Mării, jucîndu-se cu privirea mea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Fără
„Un cappuccino fără cofeină, vă rog!”
E cool să postești jpeg
Jocul cu păpuși
Totuși, în ciuda mesajului care s-a dorit a fi o conștientizare a diversității corpurilor umane, copiii i-au spus „Barbie cea grasă”.
Natalia Manoilescu Dinu jpg
Inima și harul
Sfîntul Duh, în schimb, înflăcărează, cu o dragoste nemărginită pentru făpturile Sale, inima în care locuieşte.
p 20 Jaroslav Pelikan WC jpg
Păcat și predestinare
Omul are puterea de a păcătui sau de a nu păcătui; altminteri, el nu ar putea fi condamnat sau mustrat, sau povăţuit, sau chemat la judecată.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Mai mulți amici gurmanzi mi-au lăudat un nou restaurant nepalez din București; se cheamă – cum altfel? – „Casa Tănase”. (M. P.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cine vă cumpără florile?
Ne găsim motivații desăvîrșite din punct de vedere arhitectural ca să nu recunoaștem că, undeva pe parcurs, n-am tras de cîrmă în direcția bună.

Adevarul.ro

image
Profesor la Stanford: „Sunt 100% sigur că extratereștrii sunt pe Pământ de mult timp”. Când ne-ar putea contacta
Un profesor de la Universitatea Stanford susține că extratereștrii au fost pe planeta Pământ și sunt „încă aici”. El arată că experții lucrează la proiecte de inginerie inversă pe rămășitele unor OZN-uri care s-au prăbușit.
image
Noua modă la nunțile românești. Mirii renunță la o tradiție consacrată, tot mai greu de digerat
Sezonul nunţilor este în toi și viitorii miri trebuie să fie la curent cu tot ce e nou în materie de organizat evenimente. Tinerii vor să se modernizeze, fără să-și supere prea tare familiile care țin la tradiții.
image
Liniștea vieții la țară, spulberată de vecini cu apucături de oraș. „Dacă-ți ia foc casa, vecinii sting incendiul sau filmează cu telefonul?“
Comunitatea „Mutat la țară - viața fără ceas” l-a impresionat chiar și pe europarlamentarul Dacian Cioloș care vorbește despre „bucuria unei vieți simple și așezate”. Un membru al comunității povestește despre o situație care pare, aparent, incredibilă la sat.

HIstoria.ro

image
Crucificarea lui Hristos i-a apărut în vis lui Salvador Dalí
Dalí a precizat că a avut un vis în care i-a fost dezvăluită importanța înfățișării lui Hristos astfel.
image
„Dubletul seismic“ din mai 1990 - Ultimele cutremure majore care au afectat România în secolul XX
Pe 30 și 31 mai 1990, la doar câteva zile după primele alegeri libere (20 mai 1990), în România s-au produs alte două cutremure puternice. Fenomenul de la sfârșitul lunii mai a anului 1990 este cunoscut sub numele de „dublet seismic”.
image
De ce nu mai merg oamenii azi pe Lună? De ce în 1969 s-a putut și azi nu
În istoria omenirii, doar 24 de oameni au călătorit spre Lună, cu toţii fiind astronauţi în cadrul programului Apollo. Jumătate dintre ei au călcat pe suprafaţa singurului satelit natural al Pământului. Eugene Cernan şi Harrison Schmitt au fost ultimele persoane care au intrat în acest club select. Sunt mai bine de 40 de ani de când un pământean a păşit pe un alt corp ceresc decât Pământul. În ciuda proiectelor fantastice şi a progresului tehnologic înregistrat în ultimele patru decenii, oamenii