Egipt - militari vs militanţi

Partidul Fraţilor Musulmani va deţine controlul asupra parlamentului, după cum arată alegerile organizate în o parte din provinciile egiptene. 

Partidele islamiste provenite din mişcări militante radicale adună majoritatea locurilor din Adunarea populară – Camera Deputaţilor egipteană, conform rezultatelor la scrutinul parţial parlamentar din 28 noiembrie, în 9 din cele 27 de provincii egiptene. Nu e nici o surpriză, de vreme ce mulţi egipteni s-au declarat gata să încerce variante politice noi, după anii lungi ai regimului Mubarak în care, deopotrivă economic şi politic, au fost dezamăgiţi atît de partidul-stat al fostului preşedinte, cît şi de o opoziţie doar de vitrină, şovăielnică şi coruptă. Dar, dacă iniţial pe locul 2 în opţiuni, după partidul Fraţilor Musulmani, era văzută coaliţia liberală secularistă „Blocul Egiptean“, scrutinul parţial a adus surpriza, terifiantă pentru creştinii copţi (care reprezintă, potrivit surselor creştine, 20% din populaţie, iar potrivit altor statistici – între 10 şi 15 procente din cele 80 de milioane de egipteni) că partidul salafist Nour, cu intenţia declarată deschis de a impune şaria – legea islamică, s-a clasat imediat după mai popularii Fraţi Musulmani. Astfel, compoziţia Camerei decizionale, cel puţin acum, fără voturile din restul provinciilor egiptene, scoate la iveală un filon islamist extrem de puternic, care pune în umbră, cel puţin după părerea unor analişti egipteni şi occidentali, orice speranţă pentru un Egipt secularist. O coaliţie formată din mai multe partide liberale cu agendă strict secularistă, şi care cuprinde şi creştini, a ieşit abia pe locul 3, după scrutinul parlamentar parţial. Alegerile pentru parlamentul egiptean urmează să se încheie şi să avem o imagine completă abia în martie, după scrutinul pentru Shura – Camera consultativă. Procentajul islamist poate scădea doar dacă partidele seculariste reuşesc să fie mai coerente şi mai prezente printre egipteni, pe străzi, în cartierele sărace, în zonele rurale, aşa cum au făcut pînă acum islamiştii, şi nu doar prin mesaje televizate sau pe Internet, asta mai ales pentru că următoarele provincii la vot nu cuprind mari aglomerări urbane, atinse de modernitate, ci zone agricole şi sărace în care deja Fraţii Musulmani şi salafiştii de toate felurile au structuri de ajutor şi caritate active şi bine puse la punct.

Democraţie islamică?

Deja se prefigurează un conflict deschis între islamişti şi armată, în condiţiile în care Fraţii Musulmani cer ca o coaliţie parlamentară, în care evident ar deţine majoritatea împreună cu salafiştii, să formeze noul guvern. Armata, la rîndul său, a declarat ferm că doar ea se va ocupa de numirea viitorului executiv. Pînă acum, Fraţii Musulmani au repetat obsesiv că nu mai sînt organizaţia cu agendă radicală de acum cîţiva ani, că a prevalat curentul reformist din interior, că Partidul Libertate şi Adevăr este unul care, deşi de inspiraţie ideologică islamică, are o agendă strict practică, cu măsuri logice, în special economice, de ridicare a Egiptului nu doar din dărîmăturile revoltelor din ianuarie şi februarie, dar şi din corupţie şi ghemul sufocant de politici economice neinspirate, puse în aplicare vreme de zeci de ani de regimul Mubarak. Este o imagine în care mulţi secularişti egipteni nu cred. „Fraţii Musulmani şi-au tot schimbat pielea politică; acum, ultima pe care o poartă la vedere este de partid care spune că vrea guvern civil, dar cu o bază religioasă, ceea ce pentru naivi sună bine, dar la o analiză mai profundă e clar că vorbesc despre un guvern religios şi un stat religios“, susţine Sameh Makram Ebeid, de la partidul liberal Wafd. Problema este că partidele vechi au o imagine proastă în ochii electoratului, ca dovadă scorul electoral slab obţinut pînă acum de partidul Wafd şi de foştii membri ai Partidului lui Mubarak – scos în afara legii acum cîteva luni –, care au candidat ca independenţi. Da, egiptenii par să prefere schimbarea, fie ea şi pe cale islamistă, însă reflexe vechi au rămas, surprinzător, pentru că, în cele mai multe cazuri, din rezultatele de pînă acum reiese că egiptenii au preferat figuri cunoscute, politicieni bătrîni, şi mai puţin tineri care s-au afirmat în revoltele anti-Mubarak din ianuarie şi februarie.

O altă piele,  acelaşi corp religios

Într-adevăr, sînt detalii care arată că Fraţii Musulmani se contrazic şi că par să aibă o agendă ascunsă. Acum cîteva luni, liderul şi purtătorul de cuvînt, Essam Aryan, considerat motor al curentului reformist, declara pentru Radio România că, şi dacă ar obţine majoritatea în parlament, Fraţii Musulmani nu doresc să participe la formarea guvernului. „Noi nu avem de gînd să participăm cu un candidat la alegerile prezidenţiale, vom participa la alegerile parlamentare, dar nu urmărim să formăm o majoritate şi nu urmărim să obţinem puterea“, spunea atunci Essam Aryan. Acum, aripa politică a organizaţiei cere armatei să se dea la o parte şi să lase parlamentul să dea un executiv, care evident ar reflecta majoritatea de provenienţă islamistă. Teoretic, e firesc şi democratic ca majoritatea parlamentară să dea premierul şi guvernul, însă sînt analişti egipteni, cu opţiuni seculariste, care spun că după un parlament islamist ar urma un guvern islamist, şi de aici un viitor Egipt în care religia să domine legislaţia şi societatea. În plus, viitorul parlament va fi însărcinat cu redactarea noii Constituţii a Egiptului, iar o majoritate islamistă poate da o tentă islamică legii fundamentale. Deja în actuala Constituţie există un articol care prevede că principala sursă pentru legislaţie este islamul, dar articolul nu a fost aplicat în vremea lui Hosni Mubarak. În plus, Fraţii Musulmani nu au renunţat la sloganul „Islamul e soluţia“ – altă sursă de frisoane reci pentru creştini şi secularişti. Essam Aryan explica în februarie că această expresie „înseamnă că în islam putem găsi soluţii, răspunsuri pentru orice fel de problemă, fie în interiorul unei familii, prin dreptul familiei, sau ca sursă de reguli şi principii generale în alte domenii“. Deena Gamil, activista egipteană pentru drepturile omului, nu vede nici un motiv de teamă: „Cred că este un slogan foarte vag, cred că nici măcar Fraţilor Musulmani nu le este clar sau mai bine zis nu au un program politic pentru ce înseamnă o soluţie islamică în Egiptul modern, pe scurt aş zice că este mai degrabă doar un slogan decît un program politic; după părerea mea, deşi este vorba despre o religie unică pentru numeroşi oameni, totuşi sînt multe puncte de vedere diferite, inclusiv de interpretare a Coranului şi a haditelor (n.red.: zicale ale profetului transmise pe cale orală) şi nu cred că islamul poate oferi răspunsurile de care este nevoie în lumea modernă, religia este ceva între individ şi Dumnezeu, nu poate fi baza pentru regulile necesare în societatea modernă“.

Armata pierde teren

În acest moment, armata este pusă într-o situaţie extrem de delicată, pe fondul reacţiei dure pe care a avut-o în faţa recentelor proteste şi confruntată fiind  cu acuzaţii de dictatură militară. Ţara pare să fie mai divizată ca oricînd, în plin exerciţiu democratic, dar care-i sperie pe mulţi egipteni. Unii spun că armata ar trebui în continuare să supervizeze şi să ofere echilibru, pentru ca islamiştii să nu cîştige prea mult teren. Alţii se manifestă ferm împotriva oricărui tip de control altfel decît popular, chiar dacă asta ar însemna ca islamiştii să aibă ultimul cuvînt. Alţi egipteni vor democraţie şi un ultim cuvînt spus de popor şi cei aleşi de el într-un stat secular, cu religia separată de politică şi administraţie. Acum cîteva luni, imediat după căderea lui Hosni Mubarak, egiptenii vedeau în armată o salvare, protecţia de care ţara avea nevoie pentru perioada de tranziţie, singura instituţie funcţională şi capabilă să menţină atît echilibrul intern, dar şi să ferească statul de eventuale ameninţări sau intruziuni din exterior. O mare parte dintre egipteni încă mai văd lucrurile aşa, dar, între timp, o altă parte a început să acuze tendinţe autoritare ale armatei şi să se teamă că, de fapt, Mubarak a fost înlocuit cu un regim militar. Încet, dar sigur, conducerea armatei a început să proiecteze, cel puţin pentru o parte a populaţiei, o imagine de regim dictatorial, mai degrabă decît de instituţie gardian, pentru că nu a eliminat tribunalele militare în care sînt judecaţi şi civili, pentru că au continuat dispariţiile misterioase de persoane, la fel arestările abuzive, pentru că nu a ridicat legile care instaurează starea de urgenţă şi care permit arestarea fără mandat şi mai ales pentru că insistă să nu fie trecută sub control popular şi să rămînă un fel de stat în stat, cu membri care beneficiază de facilităţi de toate tipurile, interzise restului populaţiei. În continuare militarii se bucură de simpatia populaţiei egiptene pentru că aproape fiecare familie are un membru în armată, însă imaginea actualei conduceri – a Consiliului Suprem şi a liderului, generalul Tantawi – pare a fi definitiv erodată. În special Tantawi, încă de la căderea lui Mubarak, a fost văzut şi catalogat – e drept, pînă de curînd mai în şoaptă în spaţiul public – fie drept un arivist care a profitat de căderea lui Mubarak, fie drept omul care a complotat cu forţe oculte pentru înlăturarea preşedintelui. Iar după alegeri, armata riscă să fie văzută ca forţa care ignoră alegerea populară şi numeşte un guvern nereprezentativ, o realitate greu de diluat ori apărat chiar şi de puterile occidentale ori regionale care preferă armata ca partener de dialog în Egiptul post-Mubarak.

Carmen Gavrilă este corespondent la Radio România Actualităţi.

Foto: Commmons Wikimedia