Educația ca un film prost
Vestea că, în sfîrșit, doamna Andronescu a fost numită ministru al Educației ne-a găsit răsuflînd ușurați. Am urmărit cu toții, fără să clipim, momentele pline de suspans între revolta cînd sever principială, cînd bleagă a doamnei sus-numite împotriva stăpînirii și decizia stăpînirii de a o numi, ca răsplată, pentru a patra oară, în funcția de ministru. Drum sinuos, tensionat, cu multe comploturi și șușoteli, la capătul căruia toată lumea e fericită. Nu ne a rămas decît să ne întrebăm din ce făină om fi făcuți, și noi, românii, și doamna cu pricina, de nu ne-am săturat să ne vedem reciproc încremeniți, de atîția ani, în aceleași roluri de bombănitori și, respectiv, bombăniți. Cum trebuie să fii ca să poți suporta valuri de dispreț și de reproșuri, biblioteci întregi de analize ale eșecurilor tale ca ministru? Pe de altă parte, cum trebuie să fie un popor de părinți și de elevi, capabili să suporte la nesfîrșit impostura în funcția supremă a învățămîntului?
Cariera doamnei Ecaterina Andronescu la Ministerul Educației seamănă, pînă la disperare, cu drumul prin cinematografie al lui Sergiu Nicolaescu.
După fiecare film mediocru făcut de Sergiu Nicolaescu, toată lumea trăgea nădejde că va fi ultimul. Că mai jos decît atît de nu se poate. Că trebuie să îl oprească cineva sau măcar să nu-i mai finanțeze poveștile neverosimile. Aș! De fiecare dată, regizorul se încăpățîna să creadă, în ciuda evidențelor, că este un Martin Scorsese. La fel în cazul doamnei Andronescu: după fiecare mandat, mai bubos decît precedentul, toată lumea de bun-simț spera că este ultima încercare. Nici vorbă: cînd crezi că porți în traistă moștenirea lui Spiru Haret, deși realitatea îți spune că nu ești făcută pentru mai mult decît un post de director de școală, nu te lași: revii pe marile și micile ecrane cu noi scenarii proaste pregătite pentru educația din România.
Filmele lui Sergiu Nicolaescu sînt pline de falsuri istorice și de secvențe ridicole. De personaje neverosimile și de actori stînjeniți de dialogurile puerile pe care trebuie să le rostească. Dar se reiau la nesfîrșit la televiziune: lumea se uită, cu nostalgie, la comisarul Moldovan, care împușcă tot ce i pică la îndemînă și se declară apolitic, dar cu suflet de comunist. Spectatorul încasează, de ani buni, aceleași „filme“ proaste ale doamnei Andronescu: toată lumea știe că nu e făcută să fie nici „regizor“, nici actor de „rol principal“ într-o misiune de asemenea anvergură precum este reforma educației din România, dar toată lumea asistă neputincioasă la revenirea ei în forță pe ecrane, la ore de maximă audiență. După atîtea seriale noi, dar proaste, cu alde Liviu Pop, Valentin Popa sau interimara Rovana Plumb, seriale cu final catastrofal, doamna fostă, actuală și viitoare ministru ne propune să-i revedem prestațiile dezastruoase, un soi de Capcana mercenarilor, că tot știm cum se termină.
Din filmele lui Sergiu Nicolaescu nu vor rămîne mai mult decît cîteva replici folosite la emisiunile de divertisment, o istorie pocită de clișee cinematografice și de scenarii gonflate, și rar, foarte rar, cîteva secvențe bune, copiate însă stîngaci din cinematografia occidentală. Mă întreb ce va rămîne din prestația de ministru al Educației a doamnei Andronescu, peste ani și ani: nostalgii păguboase, iritări mocnite, atenuate de trecerea timpului, o revoltă subțire, încheiată cu o replică pe măsură: „Dom’ Semaca, sînt eu, Lăscărică… vă rog să mă credeți că nu v-am trădat… am fost adus aici cu forța! Nu trageți!“
Maria Iordănescu este psiholog.
Foto: wikimedia commons
