- sau despre implicarea preoţilor în politică - Unul dintre cei mai mari sfinţi ai secolului XX, Siluan Athonitul, notează undeva o fabulă pe care, pentru a pune în evidenţă contrastul dintre politică şi credinţă, dintre imanenţă şi metafizică, ne îngăduim să o nuanţăm. Rănit de fulgere şi obosit de zbor, un vultur cade în ograda unui ţăran. Văzîndu-l bolnav, cocoşului i se făcu milă de el şi-l încredinţă spre îngrijire tovarăşelor sale de curte. După o vreme, vulturul îşi reveni şi, privind spre înălţimi, îl copleşi dorul de piscuri. Văzîndu-i intenţia, cocoşul îl rugă să rămînă, promiţîndu-i că-l va pune, alături de el, rege peste toate păsările curţii. Arătîndu-şi recunoştinţa faţă de binefăcătorul său, vulturul refuză elegant oferta cocoşului spunînd: "După ce ai privit odată pămîntul de sus, după ce ai trecut peste munţi şi văi, mări şi rîuri, cîmpii şi păduri, după ce ai văzut sate, oraşe, oameni, animale şi păsări, după ce ai inspirat aerul rarefiat al înălţimilor şi ai simţit prietenia azurului, nu mai poţi zbura la înălţimea firului de iarbă". Se înţelege, cele două păsări simbolizează structura dihotomică a fiinţei umane, propensiunea telurică şi o altfel de gravitaţie, care ne trage în sus. În fiecare dintre noi zac un vultur şi un cocoş. Însă ca să deprinzi zborul altinic, ai nevoie de exerciţii în spaţiul terestru. Ca să ne înălţăm cu Hristos la cer, trebuie să-l însoţim în periplul mundan, în Ghetsimani, pe Golgota şi uneori chiar în adîncurile iadului. În timpul patimii, Hristos l-a invitat pe tîlhar în rai, însă El, fiul lui Dumnezeu, S-a dus în iad. Pentru ca urcuşul să fie mai măreţ, trebuie să cobori! Mutatis mutandis, în continuitatea acestei ecuaţii a fiinţei poate fi interpretată şi hotărîrea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 6 martie 2008 prin care li se permite preoţilor să candideze cu aprobarea episcopului, în calitate de independenţi, pentru consiliile locale şi judeţene. Mediatizarea intensă, dar şi insolitul acestei decizii au împărţit opinia publică în două tabere: unii care acceptă prestaţia parapolitică a preoţilor şi alţii care o contestă. Cetăţenii (credincioşii) sau oamenii politici care au rezerve faţă de această decizie a Sfîntului Sinod pierd din vedere faptul că spiritul creştin constituie un factor care aduce întotdeauna un plus de stabilitate şi toleranţă. Pe de altă parte, statul nu are mijloacele şi pîrghiile cele mai potrivite pentru cultivarea moralităţii unei societăţi, ceea ce face necesară intervenţia Bisericii în acest proces. Răspunderea preotului se desfăşoară pe două planuri: în primul rînd ea este de ordin hermeneutic, de interpretare, iar în al doilea rînd (dar de fapt cu adevărat în primul rînd) o răspundere ontologică. Sinodul a pus pe umerii preotului o răspundere uriaşă apelînd la maturitatea lui spirituală, maturitate care are în vedere interpretarea deciziei sinodale. Se subînţelege că un paroh nu are dreptul de a-şi transforma campania electorală în bîlci. Preotul trebuie să fie în spaţiul public un personaj decent şi consonant cu etica Evangheliei. Se subînţelege că preotul nu are dreptul de a-şi cumpăra electoratul, dar are obligaţia de a se ţine de cuvînt, de a respinge emfaza electorală. Dacă preotul trebuie să fie un model spiritual, el trebuie să fie şi un model electoral. El trebuie să arate cum se poate purta o campanie fără minciună, fără parvenire, fără promisiuni lipsite de orice pudoare etică. El ar trebui să descurajeze comerţul electoral nu prin discurs, ci prin exemplul personal. Din această cauză, repetăm, decizia Sinodului nu acordă preoţilor libertatea de a face politică activă, ci libertatea de a contribui într-un chip non-partinic, dar eminamente etic, la deciziile unei comunităţi locale. Prin aceasta, Sfîntul Sinod, odată cu libertatea, pune şi povara pe umerii preoţilor pentru că libertatea este întotdeauna o probă de foc. În ultimă instanţă, Sfîntul Sinod, dînd libertate, constrînge, căci această responsabilitate va fi o metodă de verificare a gradului vocaţional. Întrebarea nu este dacă Biserica trebuie sau nu să se implice în politică, ci căutarea unei modalităţi adecvate de exprimare în acest sens. Biserica "face" politică prin simpla ei prezenţă în societate. Chiar şi neimplicarea e tot un gest politic. Rolul politicii este să asigure oamenilor dreptul la viaţă, la credinţă, la proprietate, la exprimare, la asistenţă medicală etc. Or, atîta timp cît aproape 90% dintre membrii comunităţii sînt creştini ortodocşi, e normal să fie reprezentaţi în consiliile locale de liderii lor religioşi. Relaţia dintre preot şi credincios fiind una care vizează paternitatea spirituală, nu e nimic nefiresc în a avea un reprezentant în consiliile locale care să se intereseze ce se întîmplă cu banii, cu copiii, cu bătrînii sau cu sănătatea enoriaşilor. Preoţii sînt "funcţionari" ai fiinţei. Ei nu pot administra doar o zi pe săptămînă (Duminica) din viaţa credincioşilor, ci sînt chemaţi să le secondeze, ca un înger păzitor mundan, indiferent de sacrificii, întregul traseu existenţial pentru că, în definitiv, ei, şi nu politicienii, vor da seama de sufletele lor în faţa Judecătorului Suprem. Într-o societate postmodernă în care ura, indiferenţa, superficialitatea, dezmăţul, crima au atins pîrghiile cosmice, într-o societate în care kitsch-ul trece drept operă de artă şi maculatura drept capodoperă literară, într-o societate în care se luptă pe toate căile împotriva omului de excepţie, într-o societate unde Salieri (autorul moral al morţii lui Mozart) este patron, într-o ţară în care singurul vis al copiilor este să devină fotbalişti, într-o ţară în care manelele au luat locul doinei populare sau al fugii lui Bach, într-o ţară în care fetiţele îşi încep viaţa sexuală la 11 ani, este cu siguranţă necesară prezenţa preoţilor în politică pentru că acolo, uneori, sînt împiedicate în faşă decizii şi proiecte care ar putea îmbunătăţi substanţial viaţa materială, sănătatea fizică şi spirituală a copiilor, a bătrînilor şi a societăţii în general. Sarcina preotului este aceea a rezistenţei axiologice în faţa tăvălugului postmodern. Oricum, România are un retard istoric de cel puţin 100 de ani. În 1907, la doi ani după ce Einstein a dat teoria relativităţii şi la şapte ani după ce Planck a formulat teza discontinuităţii absorbţiei şi emisiei de energie care stau la baza fizicii cuantice, noi, printr-o retroversiune temporală, aveam încă o răscoală ţărănească în care protestele sociale se exprimau cu coasa şi cu furcoiul. Preoţii, alături de celelalte vocaţii şi profesii, trebuie să recupereze momentele istorice ale spiritului, să-i determine pe mai-marii cetăţii să ofere poporului mai multă pîine şi, mai ales, mai mult spirit decît circ. Prin celebrele cuvinte: "Daţi Cezarului cele ce sînt ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu" (Matei XXII, 21), Hristos pecetluieşte pentru totdeauna relaţia dintre Biserică şi Stat. Hristos nu accentuează aici numai separarea dintre cele două împărăţii, ci recunoaşte implicit existenţa autorităţii politice. Hristos a criticat, atunci cînd a fost cazul, şi autorităţile religioase mozaice. E adevărat, revoluţia Sa în mediul iudaic a fost în primul rînd de ordin metafizic, însă n-a ignorat niciodată realităţile socio-politice ale vremii sale. Hristos nu a venit să-i înveţe pe oameni regulile politicii, însă în replica pe care o dă judecătorului Pilat: "N-ai avea nici o putere asupra mea dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus" (Ioan XIX, 11), lasă să se înţeleagă faptul că există o logică a politicii, că Dumnezeu a rînduit o ordine socială, un mediu în care creştinul îşi dobîndeşte mîntuirea. Hristos nu a coborît în istorie doar să ne prezinte un set de învăţături, să restaureze ontologic fiinţa prin propriul sacrificiu, să se înalţe la cer şi să ne abandoneze apoi într-o junglă cosmică, fără să-i pese de condiţia noastră socială. Chiar dacă n-a formulat explicit un cod legislativ care să reglementeze portul creştin cu autoritatea politică, deducem din spiritul învăţăturilor Sale atitudinea de dezavuare faţă de orice nedreptate, fie ea socială, morală sau politică. Odată, Hristos relatează unui învăţător de lege o pildă, extrem de relevantă în contextul temei de faţă, care, pe scurt, sună astfel: un om venind de la Ierusalim la Ierihon cade între tîlhari care, după ce-l jefuiesc, îl bat, lăsîndu-l aproape mort. După acest episod trec pe lîngă el, pe rînd, două persoane care văzîndu-l îşi continuă drumul fără să-l ajute. La un moment dat trece pe acolo şi un samarinean căruia i se face milă de cel tîlhărit şi bătut, îi spală rănile cu untdelemn şi vin, îl pansează, îl pune pe animalul său şi-l duce la o casă de oaspeţi unde se oferă să-i plătească toate cheltuielile. Aceasta este celebra parabolă a samarineanului milostiv pe care Hristos o contrapune legii mozaice ca paradigmă creştină de iubire a aproapelui. Pînă aici totul este frumos şi etic, însă nu putem să nu ne întrebăm ce s-ar fi întîmplat dacă milosul samarinean ajungea în momentul în care tîlharii îl jefuiau? Ar fi stat cu mîinile în sîn, ar fi aşteptat calm să-l deposedeze de bunuri şi să-l schingiuiască pentru ca mai apoi, după plecarea lor, să-şi înceapă în linişte serviciile terapeutice sau l-ar fi apărat de tîlhari? Corectivul raportului temporal adus acestei pilde, sincronizarea samarineanului milostiv cu momentul atacului oferă măsura comportamentului creştin în societate. În privinţa agresiunilor, se înţelege că ele nu trebuie să fie neapărat fizice. A face politică în condiţiile în care acel bellum omnium contra omnes este mai actual ca oricînd înseamnă să fim samarineni care sosesc în momentul agresiunii. Misiunea preoţească nu se rezumă numai la condiţia de terapeut, ci trebuie să facă şi profilaxie spirituală, la nevoie să condamne pe faţă răul moral evident, cu condiţia de a nu se transforma în numele acestor imperative într-o poliţie spirituală a societăţii. Prin prestaţia lor politică, sperăm onestă, fără iniţiative administrative pro domo, preoţii vor fi în măsură să diminueze pasivismul politic, să readucă oamenii la urne, să spulbere mentalitatea generală cum că politica românească este o cloaca maxima, un canal în care se scurg şarlatanii, demagogii, mediocrii şi parveniţii societăţii, o caracatiţă monstruoasă ale cărei tentacule sînt ţintuite în seifurile marilor bănci, în timp ce democraţia nu este decît un praf azvîrlit în ochii celor mulţi şi naivi. Sîntem evident de acord că preotul nu trebuie să facă politică activă de maniera unui militantism partinic, agresiv, să rîvnească la funcţii publice care nu cadrează cu misiunea lui. Sîntem, de asemenea, de acord că politica poate fi perdantă în plan spiritual şi creativ, că te sustrage de la contemplaţie prin infuzii cotidiene de imanentină, transformîndu-te uneori dintr-un Aristotel într-un Alexandru, dintr-un Platon într-un Pericle, dintr-un Meister Eckrart într-un Machiavelli, însă, repet, prezenţa preoţilor în consiliile locale este o extensie a vocaţiei lor pastorale şi omiletice. Lumea nu poate fi ignorată, căci este o anticameră a Eternităţii. Fără îndoială, oamenii de spirit trebuie să-şi dorească zenitul, munţii, nu piaţa publică. Trebuie să fim vulturi, nu cocoşi, însă atunci cînd potentaţii cetăţii atentează asupra legilor zborului nu avem dreptul să ne eschivăm. Vasile Chira este lector dr. la Facultatea de Teologie "Andrei Şaguna" din Sibiu.