Vocaţie
Am citit pe nerăsuflate Memoriile publicate de Valeriu Anania la Editura Polirom (2008). Opera vădeşte o calitate literară de zile mari şi un material epic menit să rezume aproape un secol de viaţă românească. Pentru că autorul - literat şi teolog, iar apoi arhiepiscop şi mitropolit al Clujului - a fost eroul unor circumstanţe existenţial-istorice ieşite din comun. Parcursul lui Valeriu Anania distilează tragediile României, din anii â30 pînă astăzi. Omul merita un asemenea destin, pe care l-a provocat sau pătimit, cu egală destoinicie, inteligenţă creativă, pasiune pentru religie, mituri şi imaginarul românesc: un destin exemplar, cu toate meandrele şi obscurităţile sale acum lămurite. În sute de pagini alerte, cititorul descoperă tot ce aşteaptă de la scriitorul Valeriu Anania, dar şi de la "bătrînul oştean" al Bisericii Ortodoxe, cum îi place să se numească. Tinereţea "verzuie", trăită cu entuziasm adolescentin, şi cruntele dezamăgiri, răsplătite după război prin coşmarul închisorii comuniste. Intrarea în monahism, dragostea pentru misterul liturgic, dar şi apetenţa aproape mondenă pentru modernitatea literară, avangarde, călătorii, muzică simfonică, medicină şi ştiinţele naturale. Întîlnirea cu personalitaţi cruciale (precum patriarhul Justinian), cu protipendada crepusculară a elitei interbelice, lupta pentru propria demnitate într-o lume dominată de impostură, violenţă şi oportunism servil... Experienţa puşcăriei politice, infernul interogatoriilor, suspiciunea unor adversari care îi invidiază forţa de a rămîne liber în plină dictatură... toate năvălesc în Memorii, cronologic, astfel încît rezultatul devine laolaltă rotund şi revelator. Interesant că, deşi autocentrat, textul nu oboseşte prin egolatria celui care-l scrie. Detectăm prezenţa interliniară a lui Dumnezeu, singurul stăpîn al conştiinţei mărturisitoare. Evident, memorialistul se prezintă într-o lumină favorabilă, numai că nu se justifică apologetic: încearcă doar să se explice, să ia distanţă faţă de propriile păcate, înfăţişate ca slăbiciuni generice ale condiţiei umane (cum au şi fost). Valeriu Anania şi-a redactat Memoriile în două tranşe: prima, acum trei decenii, cînd se afla încă departe, între Detroit şi Hawai. Ultima, reluată acum doi ani şi încheiată în februarie 2008. Între ele nu există nici o falie. Stilistic unitare, dar legate şi printr-o neschimbată perspectivă etico-metafizică, ele alcătuiesc un ansamblu fără fisuri narative, păstrînd linia anecdotei semnificative, a portretului contemporan şi a vervei descriptive. Niciodată "filozof al istoriei", Valeriu Anania nu e nici un moralist: e mai curînd un temperament dramatic, un "biet om" înghenuncheat la picioarele lui Hristos, un luptător dîrz, care-şi dispreţuieşte duşmanii fără a se întina cu ură împotriva lor. Cînd cineva îi displace (de pildă, Justin Moisescu sau Andrei Scrima), o spune clar, arată de ce, fără să-şi desfiinţeze preopinentul. O difuză filantropie străbate textul, conferindu-i străluciri psaltice. Autorul e pur şi simplu cineva care gîndeşte ortodox, în linia patericală, aşa încît iartă totul, la adăpostul judecăţii divine şi sub penumbra "mereu iminentă" a veşniciei. Fascinantă mi se pare, la urma urmelor, unitatea personalitaţii sale: dramaturg, poet, eseist, istoric de artă, hermeneut şi talmăcitor al Sfintei Scripturi, om de aparat administrativ, editor şi tipograf, ziarist şi polemist, ierarh şi conştiinţă civică vie, Valeriu Anania ştie să rămînă el însuşi: are acelaşi ton, acelaşi gînd, acelaşi mod de a reacţiona, acelaşi talent expresiv, care transfigurează empiricul şi îi dă simultan corp. Deşi geneza operelor literare şi a tuturor celorlalte înfăptuiri ale sale este pe larg prezentată în Memorii, rămînem cu sentimentul că acest mare ostenitor a realizat totul fără trudă, de parcă ar fi slujit, mereu, calea indicată de providenţă. N-am mai pomenit, în cultură şi în Biserica noastră, vreun caz mai grăitor de sinergie asumată ca vocaţie.