Vocația propovăduirii (II)

- predica: prospețime vie a Evangheliei sau bîjbîală nevertebrată? - Proorocul adevărat nu va avea niciodată cutezanţa de a articula vreun cuvînt în faţa oamenilor, fără să-i fie descoperit de Sus. În cazul în care vorbeşte conform inimii lui, divorţat de puterea Celui de Sus, fără sinergia şi racordarea la voia dumnezeiască, cuvîntul lui devine o icoană a pustiirii, a nerodirii: "Nu ascultaţi cuvintele proorocilor, care vă profeţesc, că vă înşală, povestindu-vă închipuirile inimii lor, şi nimic din cele ale Domnului" (Ier. 23, 16). Cuvîntul predicii trebuie să radiografieze perfect sufletul auditoriului, aşa cum a făcut şi Iisus cu ucenicii Lui în drum spre Emaus. Nu are voie să meargă pe dibuite sau bîjbîite. "Puternicia" preotului-prooroc se vădeşte în iscusinţa lui de a depista şi vindeca toate bubele hidoase de pe harta lăuntrică a poporului. Poporul să simtă atît de aproape şi de adevărat diagnosticul "prescris" prin cuvîntul rostit, încît să nu mai aibă puterea de a-l contesta, impunîndu-i-se ca un adevăr, nu implacabil, ci indubitabil, extrem de "real" pentru configuraţia lui psiho-somatică. Preotul-prooroc poate fi "puternic" în cuvînt, doar dacă este îndestulător de "puternic" şi-n faptă. Şi succesiunea biblică ("puternic în 1. faptă şi-n 2. cuvînt") ne obligă şi ne atrage atenţia la aşa ceva. Cuvîntul trebuie neapărat prefaţat de faptă; trebuie născut în faptă, să fie un "efect" al experienţei faptei. "Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor" (Mt. 5, 19). Fapta e cea care naşte, în lumea duhului, cuvîntul, şi nu invers. Praxis-ul generează logos-ul, el este interfaţa, preludiul adevărat şi autentic al acestuia. Numai în felul acesta cuvîntul va izbuti să fie un bisturiu al evidenţei, care să facă incizie exact acolo unde e nevoie de aşa ceva. Să fie ca un sfredel care să sfredelească sufletul auditoriului şi să-l pună în faţa evidenţelor "tari", capabile de schimbare şi purificare a vieţii. Puterea cuvîntului rezidă şi în capacitatea preotului-prooroc de a activa "sentimentul" de sete neostoită după realităţi complet nedorite de el pînă atunci. Profetul Amos spunea: "Iată vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pămînt, nu foamete de pîine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului" (8, 11). Setea neostoită de auzit cuvintele Domnului e înrădăcinată în fiecare făptură de pe faţa pămîntului: "Mulţimea îl îmbulzea ca să asculte cuvîntul lui Dumnezeu" (Lc. 5, 1). E nevoie doar de activarea şi conştientizarea de către sacerdot, ca slujitor al cuvîntului, a acestei dorinţe de sete, atît de inerentă firii noastre. Cuvîntul-predică îşi împlineşte menirea ("... cuvîntul Meu care iese din gura Mea nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui" (Is. 55, 11) numai atunci cînd reuşeşte "să up-dateze" realităţi existente în noi, să le racordeze la dumnezeiesc. Se impune a fi cerut fermentul "răscolirii". Un cuvînt care nu ne răscoleşte, nu ne provoacă ameţeli sufleteşti, insomnii duhovniceşti rămîne un simplu bruiaj fonic. Predica îşi verifică autenticitatea şi prin puterea ei de a răscoli, de a ne întoarce sufletul pe "dos", ca să simţim nevoia de a-l întoarce şi pe "faţă", de a aduce clocot şi nelinişte liniştită în firava noastră existenţă: "Cuvîntul Meu nu este el, oare, ca un foc, zice Domnul, ca un ciocan care sfărîmă stînca" (Ierem. 23, 29). De reţinut! Un ciocan care sfărîmă "stînca", şi nu "nisipul". Cuvîntul preotului pare a fi dur tocmai atunci cînd trebuie să oblojească şi foarte dulceag atunci cînd ar trebui să mai sfărîme ceva din stîncile indolenţei, insuficienţei şi ale indiferenţei. Desigur, cu condiţia ca tot acest demers să fie expresia puternică a dragostei şi a gingăşiei faţă de popor. Vreme e să mustri, dar, mai ales, vreme e să şi mîngîi prin cuvînt. Predica nu are dreptul să-şi aroge statutul de ciomag sau bocanc la adresa sufletului ascultător. Gingăşie şi mustrare, leac şi rană, condescendenţă şi sfat constituie ingredientele unei predici reuşite. Altfel, vom fi vrednici de mustrarea profetului: "Pe cele slabe nu le-aţi întărit; oaia bolnavă n-aţi lecuit-o şi pe cea rănită n-aţi legat-o; pe cea rătăcită n-aţi întors-o şi pe cea pierdută n-aţi căutat-o, ci le-aţi stăpînit cu cruzime" (Iez. 34, 4). Predica între "abia viu" şi "mai mort" Din păcate, predica zilelor noastre se zbate între "stingere" şi "licărire", în ceea ce priveşte învelişul şi modul în care este transmisă (nu ne permitem luxul de a face o facilă şi păgubitoare generalizare; sîntem "contemporani" şi ai unor excepţii fericite şi dătătoare de nădejdi luminoase). Are un chip de muribund care tînjeşte în zadar după viaţă. Această pseudopredică nu mai contaminează pe nimeni cu viaţă, rîvnă şi dor de a urca cît mai sus treptele cuminţi ale vieţuirii în Duh. Face o contramisiune. Se loveşte doar de zidurile reci ale bisericii, fără să penetreze, să plonjeze în adîncul inimii omului. Are un chip şi o configuraţie dezgustătoare. Se "îmbracă" în expresii "inexpresive", în cuvinte "necioplite", în morală "demoralizatoare" şi în gînduri "negîndite" vreodată de Duhul Sfînt. Cancerul limbajului de lemn şi mort, deprins prin seminarii sau facultăţi, e modul ei de viaţă. Mai pe scurt, e o predică "ne-predică". Aşa se face că, atunci cînd cineva ajunge în situaţia de a se sătura de tine pentru că-i dai poveţe, ţi se trînteşte în gură căluşul expresiei "hai, lasă-mă, scuteşte-mă de predici; iar îmi ţii predici?". Motivele care brodează, care urzesc această imagine a predicii zilelor noastre sînt multiple şi diverse, ca să nu zic "împestriţate". Preotul care nu mai face nici un fel de pact cu meditaţia, cu rumegarea noetică şi "cardiacă" a cuvîntului Scripturii şi al Părinţilor, nu face decît să invoce permanent eşecul unei propovăduiri lipsite de duh şi viaţă, de har şi bucurie. Cuvîntul lui nu mai este plămădit de rugăciune, meditaţie şi studiu, ci de efectul divorţului faţă de acestea. În multe cazuri, se întîmplă un fapt inedit şi, în acelaşi timp, hazliu: primul contact cu pericopa, rînduită spre citire, are loc exact în momentul în care preotul cu Evanghelia în mînă vesteşte cuvîntul biblic neotestamentar. Nu e precedat de dese "vizitări", de neîncetate interpelări ale cuvîntului biblic. E întîlnire la prima vedere cu acest text. Trist că nu se dovedeşte a fi şi dragoste la prima vedere. Rămîne un accident, o întîlnire pasageră, care trebuie "executată" doar în virtutea existenţei ei în cultul Bisericii. Predica care nu este prefaţată de o meditaţie truditoare pe marginea cuvîntului Scripturii riscă să devină un puternic atentator la exigenţele poruncii a III-a din Decalog: "Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui" (Ieş. 20, 7); sau cade sub incidenţa cuvîntului lui Hristos: "Din cuvintele tale te voi judeca" (Lc. 19, 22). Preotul "certat" cu elementele ce stau la baza predicii (rugăciune, meditaţie şi studiu, inclusiv al ştiinţelor "profane", mai ales poezia şi literatura) nu va putea niciodată să detecteze nucleul, să extragă miezul din cuvîntul dumnezeiesc, care să constituie mesajul viu, contemporan, al lui Hristos, pentru oameni. Din această neglijenţă, parcă înadins alimentată de lene intelectuală şi duhovnicească, se naşte şi odrasla nefericită a lipsei de putere a cuvîntului rostit. Energia cu care este înzestrat orice cuvînt este asasinată de criminalul apatiei totale faţă de aceste elemente-pietre: "Piatra cea din capul unghiului nebăgată în seamă de către ziditori" (Ps. 117, 22). Actualizarea cuvîntului Domnului, prin predică, e declinată de rugăciune, meditaţie şi studiu. Numai acestea pot asigura prospeţimea, actualitatea verbului divin, îndreptat către oameni. Nu în sensul că acest verb şi-a pierdut actualitatea şi noi trebuie, din răsputeri, să-l scoatem ca fiind actual. El este actual şi dacă noi nu punem în evidenţă acest adevăr. Hristos ne dă mărturie: "Cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Mt. 24, 35). Cuvîntul lui Hristos e veşnic. Trist e că noi îl efemerizăm, îl plasăm, prin tipul nostru de propovăduire, la capitolul "cuvinte spuse cîndva", şi peste care s-a aşezat praful istoriei şi al muzealităţii. Îl arheologizăm, îl punem la "naftalină", scoţîndu-l, cînd şi cînd, ca pe un exponat - ce bine ar fi să fie măcar şi aşa - de mare preţ. (va urma) Ilie Trif este preot la Catedrala Arhiepiscopală din Alba Iulia, asistent la Facultatea de Teologie din acelaşi oraş, doctorand la Facultatea de Teologie din Atena, secţia Patristică şi Istoria Dogmelor, editor al volumului Paradoxul creştin şi cartea tinereţii, Alba Iulia, 2007 (în curs de apariţie).