Viciul mesianismului politic
Eşecul creştin-democraţiei în România de astăzi aparţine nu doar clasei politice, ci şi liderilor sau formatorilor de opinie ai Bisericii. Cu cîteva notabile excepţii, ierarhii sau teologii oficiali s-au abţinut să emită consideraţii tranşante cu privire la sfera politicii. În spaţiul universitar, teologia s-a bucurat de specializări în domeniul pastoral, patrimonial sau al asistenţei-sociale, părăsind dialogul genuin cu ştiinţele umaniste, de la filozofie şi istorie, la sociologie sau politologie. Competenţele mărunte în aceste domenii au împiedicat o articulare lucidă a poziţiei Bisericii - reprezentată fie de cler, fie de laicat - într-un spaţiu public marcat de confuzii identitare şi dezorientări axiologice. Din păcate, n-au lipsit ocaziile cu care Ortodoxia s-a lăsat reprezentată, în gîlceava veacului, de personaje compromiţătoare, care nu trecuseră nici testul credibilităţii publice, nici examenul fidelităţii ecleziale. Cel mai elocvent exemplu este oferit de George Becali, cunoscut tuturor în multiplele sale ipostaze de afacerist, finanţator al clubului sportiv Steaua, lider al PNG, ctitor de biserici, filantrop mediatic, dar mai ales viitor candidat la funcţia de preşedinte al României (2009). Acest personaj ambiguu şi inclasabil a instrumentalizat copios aproape orice element din capitalul simbolic al Bisericii. Din acest motiv, cazul trebuie tratat nu doar cu instrumentele jurnalistului de investigaţie (care vrea să explice înmulţirea spectaculoasă a unei considerabile averi) sau metoda eseistului oţărit (care contemplă stilistica indigerabilă a personajului). Portretizarea lui George Becali ca "mahalagiu" "obsedat de fantasma cetăţii" (Ruxandra Cesereanu), sau drept "om nefericit de sălbatic" (Traian Ungureanu) e poate justă, dar nu are suficientă forţă euristică pentru ecuaţia care se cere dezlegată. De asemenea, nici comparaţiile morfologice între crezul lui C.V. Tudor şi manifestul lui G. Becali nu duc foarte departe. Ele ating doar muchiile unei anumite percepţii despre aliajul postdecembrist între naţionalism şi populism. Sondajele însă par surde la indignarea elitelor care sînt vocea societăţii civile într-un context eminamente urban. Nu întîmplător, preşedintele Traian Băsescu sau liderii Bisericii Ortodoxe n-au părut foarte stînjeniţi de judecata vigilentă a intelighenţiei la adresa lui George Becali. Depăşind aşadar retorica terapeutică a indignării, studierea acestui fenomen de resurgenţă a dreptei ortodoxiste trebuie făcută nu doar din perspectiva ştiinţei politice, ci şi din aceea a teologiei. De ce? În primul rînd pentru că, sfidînd limbajul secularizat al multor altor lideri de partide, George Becali a reintrodus teme explicit religioase în discursul său politic. Pentru sensibilitatea europeană, oricum neliniştită de familiaritatea referinţelor sacre din mediul public american, simpla aluzie la datele clasice ale faptului religios (care în termenii creştini includ miracole, descoperiri, sfinţi, sacramente) pare ilicită. Dacă politica se poate face printr-o expurgare a tuturor metaforelor cu rezonanţă religioasă rămîne o întrebare deschisă. Trebuie spus însă că nu atît semantica unui vocabular sărăcit compromite poziţia lui George Becali, cît mai ales sintaxa defectă a gîndirii sale etno-teologice. Adîncit într-o pietate dezlînată şi plin de rîvnă pentru puterea fără autoritate promisă de orice exerciţiu utopic, dl George Becali trece, în straturile "României profunde", drept unul dintre puţinii apărători ai valorilor creştine. El a reluat cutuma bizantină a vizitelor princiare la muntele Athos, vorbind fără înconjur despre funcţia expiatoare a milosteniei creştine, în raport cu destinul neamului românesc. Asumînd un rol mesianic, el ne-a vorbit despre "învierea neamurilor" într-o viziune eshatologică care exclude orice lectură alegorică. Remitologizarea prezentului a continuat printr-un pelerinaj la Maglavitul care, deşi aflat în lunca colbăită a Dunării, a fost comparat cu austerul munte Sinai. Se înţelege că revelaţia primită de Moise are, în ochii dlui Becali, aceeaşi demnitate ontologică cu descoperirile faimosului Petrache Lupu ("Moşul"). Această apetenţă pentru sincretism estetic şi debandadă dogmatică rezonează din plin cu obscurantismul noii ere ("New Age"). Este puţin probabil ca electoratul lui George Becali să distingă diferenţa între un sacerdot ortodox şi o vrăjitoare păgînă. Mesajul "războinicului" valah conţine doar elemente subrudimentare de cultură istorică şi religioasă. Evantaiul de oferte e însă bogat, iar galeria aplaudă aproape orice paralogisme. Autovictimizarea capitalizează sentimentele anticomuniste ale unei drepte trădate, cel puţin aparent, de preşedinţii de pînă astăzi ai României. Imaginea haiducească despre triumful dreptăţii şi al neatîrnării speculează, pe de altă parte, aşteptările clasei paupere, antiglobaliste, care nu-şi doreşte decît un stat hegemonic şi asistenţialist. Practicate natural, simplificările cele mai aiuritor-apodictice au, în gura lui George Becali, un efect hipnozant. Mizeria istorismului domneşte pretutindeni în agenda sa de lucru. Cultura agramată a rezumatului îl face să extragă din memoria naţională doar frescele voievodale, confundînd cu graţie "liber-schimbistă" cauzele şi efectele. Sugestia genealogică şi promisiunea continuităţii abia se lasă ghicite. Evocarea cultului dedicat sfîntului Andrei Apostolul a putut întări stereotipiile bovarice ale antieuropenilor protocronişti. Luciditatea este prima asceză pe care dl Becali şi-o refuză. Renăscînd modelul legionar al taberelor de muncă, liderul PNG angajează curent imaginea Bisericii în aproape toate activităţile sale de mecenat electoral (legitimînd astfel imnul naţional: "preoţi cu crucea-n frunte..."). Liderul "noii generaţii" are vocaţii catehontice: el nu doreşte numai ieşirea României din starea de sărăcie, ci ţinteşte la împăcarea ţării cu Dumnezeu. Soteriologia este o afacere strict imanentă. De aceea, dl Becali a promis "să facă curăţenie" atît în instituţiile statului, cît şi în bisericile atinse de virusul corupţiei. În acest fel, logica raportului de subsidiaritate între Stat şi Biserică se pulverizează. Teologia este redusă la ideologie, iar Ortodoxia este tratată ca o simplă religie civică, lipsită de autonomie în raport cu "nevoile şi neamul" acestui personaj revoluţionar. Pe scurt: pentru că îşi doreşte să funcţioneze fără uzul sănătos al raţiunii, înlocuind simţul realităţii prin delirul frazeologic, promovînd "charisma personală" a conducătorului "revelat", în locul rutinei anonime a instituţiilor verificate istoric, Partidul Noua Generaţie nu reprezintă decît o versiune mutantă a creştin-democraţiei româneşti, hrănită pe trunchiul unei duble ignoranţe (politico-teologice), astăzi grav generalizate.
