Vicii şi scuze
Orice naţiune se defineşte în oglindă, fie că se priveşte pe sine, fie că ia seama la felul în care o privesc alţii. Fără specularitate, nici reflecţia, ca act evaluativ, nu poate funcţiona. Noi, de pildă, vorbim foarte mult despre noi înşine. Există, cel puţin în spaţiul mediatic, o adevărată manie a subiectelor româno-române. Ne atrag sondajele care ne arată - printr-o ficţiune sociologică folosită ca proteză critică - felul în care mîncăm, dormim, iubim sau votăm. Ne place să le spunem oaspeţilor noştri occidentali că românii posedă caracteristici "unice". Perpetuăm chiar obiceiul de a ne prezenta defectele în cheie minoră, asfel încît caracterul naţional să nu sufere: ce-i drept, sîntem cam hoţi, numai că "hoţia" e în limba noastră un cuvînt polisemic: hoţul e şi băiat deştept. O inepuizabilă doză de complezenţă ne alimentează iluziile şi ne camuflează eşecurile. Relativizăm orice urmă de grandoare sub specia faimosului "merge şi aşa", completat printr-un anti-eshatologic: "hai, că nu-i sfîrşitul lumii"... Cu excepţia celor născuţi după 1990, am digerat cu toţii, prin procesul şcolar, acelaşi maldăr de clişee etnocentrice, developate în vaporii unui triumfalism subînţeles. Partea proastă nu ţine doar de remodelarea apologetică a rarelor informaţii certificate documentar. Cred că idealizarea naţionalistă a "blazonului" gravat în mentalitatea colectivă e responsabilă şi de stările depresive prin care trecem în ultimele două decenii. Nu poţi educa o societate - şi cu atît mai puţin nu o poţi ajuta să evolueze - dacă plasezi într-un trecut mitizat ansamblul perfecţiunilor de care s-au învrednicit "strămoşii". Cînd ai "dat" deja "totul", nu-ţi rămîne decît să stagnezi, gestionînd tezaurul unor victorii fără posteritate. Or, noi tocmai asta am făcut, necontenit. Ne-am ales cîte un "secol de aur" (fie acesta XVI, XVII sau XIX) sau ne-am pretat, în lipsă de altceva, la cosmetizarea fantasmatică a epocii interbelice, pentru a încerca mereu să "revenim". Sîntem inventatorii absoluţi ai progresului prin regres. Unii au spus că Ortodoxia ar fi vinovată, de vreme ce ea este confesiunea care, după catastrofa Imperiului Bizantin, a rămas prizoniera propriei genealogii. Paseismul pravoslavnic rămîne un factor important al stării pe care o descriu şi o deplîng. El a fost agravat prin replierea utopică provocată de comunism, o ideologie aparent "progresistă", care a funcţionat însă ca alibi al unui anistorism dogmatic, profund "retrograd". Cum stau lucrurile în prezent? Cîţiva dintre savanţii noştri au început să demonteze maşinăria stereotipurilor de identitate. Slavă Domnului, există personalităţi (precum Neagu Djuvara, Florin Constantiniu, Lucian Boia sau Daniel Barbu) care au căutat să ne trezească din somnolenţa letală în care ne-a afundat viziunea canonică a elitelor "tradiţionale". Din păcate, revoluţia lor intelectuală - argumentată prin cercetarea necomplezentă a surselor şi bazată pe bibliografia "imagologică" a mărturiilor străine despre "firea românilor" - a fost receptată cu indiferenţă sau ostilitate pînă şi în mediul istoricilor profesionişti, d-apoi în largul "opiniei publice" (încă dependente de vulgata mistificărilor "moştenite"). Va mai curge "apă pe Dîmboviţa" pînă cînd ne vom lăsa pasionaţi de adevărata noastră istorie, mai plină de înfrîngeri decît am fi vrut, dar şi mai "vie", mai palpitantă decît ni s-a spus vreodată. Pînă cînd unda acestui şoc epistemologic nu va cutremura conştiinţele noastre anesteziate, nu vom asuma nici un act (refondator) de veritabilă creativitate naţională. Nimeni nu ne cere să ne renegăm orgoliul inerţial "de a fi români". E suficient să interiorizăm ideea că retardările noastre nu ţin de permanenţa conspiraţiei antiromâneşti, ci de nevrednicia tenace a unor predecesori cărora se cade să le omagiem virtuţile fără a le mai prelua, la nefîrşit, viciile şi scuzele.
