Veghe indiană (II)
La Pushkar, podul care traversează bazinul de alimentare a lacului (născut miraculos dintr-un lotus - dar cu toate acestea pe cale de a seca), podul deci e sacru, trebuie să te descalţi, un paznic veghează la îndeplinirea ritualului. Dar nu e sacru drumul, care duce imediat după pod la ghats (n.tr.: trepte terasate). Sacre sînt şi treptele, dar nu terasele de deasupra. Şi fireşte, apa murdară a lacului e sacră. La Dunlod şi în alte părţi, obiectele de cult folosite se aruncă la rădăcina unui copac: vreun Ganesh de ipsos cu trompa spartă sau imagini sfîşiate ale zeului albastru, Shiva. La Ajmer, în Daragh, trebuie să te descalţi şi nu e voie să îţi duci pantofii în mînă prin sanctuar (îi ascund pe ai mei în sacul de călătorie), iar pentru a intra în moschee trebuie să laşi paznicului tot ce ai din piele asupra ta, cureaua şi ceasul-brăţară. Şi peste tot ficusul e femelă, iar banyanul mascul, astfel ca bărbaţii şi femeile să binevoiască a se odihni sub arbori diferiţi. Templu în care adolescenţii fac larmă sau se pregătesc pentru vreun examen, aplecaţi peste saltele. Temple unde se pregăteşte cina în aer liber, într-o hărmălaie de cratiţe şi lighene. Temple unde preotul leneveşte toată ziulica, culcat pe o rogojină jegoasă, aşteptînd ofrandele. Temple unde se uită familiile la televizor, temple cu zei înfricoşători, sîngeroşi şi coloraţi, dar uluitor de neatenţi la utilizarea ce se dă locului lor de cult. Noaptea lui Shiva, în martie, noapte albastră ca zeul ei. Către ora zece, cobor în întunericul drumului abrupt care duce de la fortul Kuchaman către oraş şi pun să mi se deschidă poarta incintei de către un paznic adormit şi reticent. Oraşul nu e adormit de tot. Ici şi colo, aud muzici ritmate şi recitări din Ramayana care trebuie că ţin toată noaptea. Din înaltul unei scări, o fetiţă cu ochi de jasp mă pofteşte într-un templu al lui Hanuman, zeul-maimuţă, unde o comunitate de credincioşi, fără a se opri din cîntat cît îi ţin puterile, în sunet de ţimbale şi de armonică, îmi face loc, îmi surîde, mă încurajează. Preotul, un tip înalt deşirat, în cămaşă, ritmează energia cîntecului cu gesturile largi ale braţelor, ca şi cum ar scoate apa dintr-o cisternă. Adună entuziaştii, suscită răspunsurile, insuflă inteligibilitate religiei, relansează cu dezinvoltură teatrul dinaintea ochilor fermecaţi ai copiilor. Veghează să nu rămînă nimeni în afara cîntării, îmi aruncă neglijent o pereche de talgere, ca să mă alătur ritmului. Tensiunea creşte, un bărbat se ridică, lăsîndu-se pradă unui dans dezarticulat, aproape în transă. Dar la pauză totul se potoleşte, se bea chai într-o atmosferă voioasă. Mi se enumeră zeii sanctuarului acestuia sărac şi jegos. Mi se prezintă bijutierul cartierului. Sînt interesaţi de aparatul meu fotografic digital. Plec în noapte, în mijlocul cîinilor vagabonzi. Dar a doua zi dimineaţă, cînd trec din nou pe stradă (aş fi vrut să revăd preotul acela cu o fizionomie atît de elegantă, să încerc să leg o prietenie cu el, dincolo de limbile noastre), nu mai e nici urmă de sărbătoare. Templul cu cupole albastre e închis. O altă muzică umple strada. E o fanfară de nuntă, acompaniind un cîntec cu accente ţigăneşti, teribil de melancolic, şi care conduce toată nunta spre templul lui Ganesh, zeul cu cap de elefant. Sunetul mă poartă şi pe mine, mă alătur cortegiului. Urc cu el pînă la sanctuar. Mă ating, rîd. Îmi oferă dulciuri binecuvîntate. Mă invită să rămîn pînă la ceremonie. Culorile roşii ale vălurilor mă orbesc. Mă las în voia acestei visări nesfîrşite. Nandsingh Un parfum de rahat din petale de trandafiri pluteşte mereu în jurul gurii lui Nandsingh: sînt aromele adăugate sulurilor lui de betel. Pentru a scăpa de ele, scuipă pe drum deschizînd larg portiera maşinii, oricare ar fi viteza şi vehiculele ce vin dimpotrivă. Mai ieri, pe stradă, la Dunlod, se întrerupe pentru a se scobi îndelung în gură şi a extrage, cred, o bucată de betel recalcitrantă. Dar nu, e un molar pe care îl azvîrle fără regrete peste umăr (provocînd rîsul celor trei obraznici din spatele nostru), după ce mi-l arătase ca pe o curiozitate amuzantă. Nandsingh este rajpout, cum o dovedesc, deopotrivă, mustaţa, slujba trecută, scurtă, în poliţie, prea coruptă pentru el, aerul lui marţial care place atît de mult străinelor: nu mai departe decît ieri, la Mandawa, cele două nemţoaice de la restaurant, care abia de s-au uitat la mine cînd le-am vorbit, ei bine - mă asigură el, deîndată ce eu le-am întors spatele -, l-au invitat pe el în aceeaşi seară la o bere şi la altele... a trebuit să refuze din cauza angajamentelor luate faţă de mine (subliniază el cu un pic de fatalism şi de regret); nu e totuşi mirat de asemenea neîncetate omagii, profită cu plăcere de ele, fără ca asta să strice în vreun fel iubirea tandră pe care o are faţă de soţia lui, foarte ocupată cu creşterea celor opt copii ai lor, la Jaipur. Infirmiera australiană, pe care a condus-o luna trecută prin Rajahstan - ei bine - a descoperit că era "sora" lui şi că el era "fratele" ei. Nu pierduseră oare, fiecare, cîte o soră şi respectiv un frate, în ultimii ani, pe care fiecare a venit să îl înlocuiască pentru celălalt? Şi acum ea face parte din familia lui, aşadar l-a anunţat că îi va plăti 16.000 de rupii pe lună pentru educaţia celui mai mic dintre copii. Îmi arată copia boţită a e-mail-ului cu vestea cea bună şi îşi dispreţuieşte, pe acest temei, colegii şoferi mai puţin norocoşi, cu care stă de vorbă în haltele noastre. La Galta, la templul lui Vişnu, Nandsingh îmi spune că zeul vine cu-adevărat să mănînce delicatesele ce i se închină. Înaintea aerului meu neîncrezător, întăreşte, amuzat de enormitatea faptului, ca şi de necesitatea de a-mi oferi dovada indiscutabilă. În cinci minute, perdeaua murdară se va da în lături, voi putea constata cu ochii mei. Un clopot bate îndelung, începe o melopee rotitoare pe un radiocasetofon din adîncurile sanctuarului. Preotul trage perdeaua. Într-adevăr, nu mai e nimic acolo. Modest, Nandsingh triumfă. Om religios (zeul lui preferat e Ganesh, devenit aproape un membru al familiei, căruia i se închină dimineaţa şi seara într-un templu sărman de lîngă casă, într-una din mahalalele Jaipurului), serviabil, descurcăreţ (ştie unde să găsească bere rece - sau, mai rău, whisky indian, în cotloanele cele mai improbabile), discret, prevenitor, respectat (nepoţii îl salută atingîndu-i piciorul, apoi ducîndu-şi mîna la inimă), şi mereu calm (chiar cînd un poliţist corupt - un vechi coleg - ne scutură de 100 de rupii, cu pretextul că nu am respectat un semafor). (continuare în numărul viitor) traducere din limba franceză de Ioana BOT India în mine La sosirea în oraşe noi, sînt mereu, mai întîi, decepţionat în mod inexplicabil. Intrînd în Pushkar, şi cuprinzînd dintr-o privire frumuseţea stupefiantă a acestui oraş sfînt cu cupole albe cufundate în lumina schimbătoare a lacului, mi-am zis: "Acest oraş nu e decît un miraj, să ne facem pozele şi să ne cam ducem. Ce să fac eu cu un mic Benares, plin de sâdhuşi şarlatani în izmene portocalii, cerşind, şi cu nişte babacool îmbătrîniţi, tîrînd după ei progenituri lăieţe?". Dar a doua zi dimineaţă, la ora şapte, am simţit altceva. O lumină verde se tîra pe străzile murdare şi pustii. Lacul, sub un cer ameninţător, căpătase o dulceaţă argintie şi tulbure, de o fineţe nebănuită în ajun. Am înţeles că puteam rămîne la infinit să privesc pelerinii cum îşi înmoaie zdrenţele colorate în apa sacră, scufundările lor lente, să simt trecerea orelor peste ghat-uri. Intrasem în timpul locului, care acum creştea în jurul meu, se întindea în pînze infinite, mă absorbea. Şi tot aşa în fiecare oraş. De cu bună dimineaţă, m-am aşternut la drum spre templul Saraswati, cocoţat pe o colină în formă de vulcan, lîngă Pushkar. Ascensiune abruptă, dar uşoară, pe o scară tăiată în trepte. Sus, puţini pelerini, un vas de ceai întremător, un templu foarte modest, redus la o singură terasă sub un velum, de unde se vede catifeaua brună a munţilor din jur, lacul aşezat în scrinul lui de cupole şi, mai spre Apus, întinderi de sare pe o cîmpie pustie. Pentru a gusta liniştit singurătatea şi puritatea locului, mă îndepărtez de drum, pe latura colinei, în spatele templului, şi mă instalez în şezlongul improvizat pe care mi-l oferă o scobitură în stîncă. Acolo mă găseşte o oră mai tîrziu o fată care a avut aceeaşi idee. Bénédicte călătoreşte singură prin India de trei luni. A ajuns cu trei zile înainte de tsunamiul care a răvăşit regiunea Madras. În cea de a 28-a zi, i s-a acrit de-atîta murdărie, de mizerie, de oboseală şi de dificultăţile călătoriei. I s-a urît de India. Apoi India s-a întors în ea. Şi acum abia aşteaptă să se ducă înapoi. Surîsul îi alunecă pe chip, dispare, revine. Hotărîm să coborîm împreună, să vizităm templul lui Brahma, la intrarea în oraş. Pe drum, ne încrucişăm cu ciorchini de maimuţe mici, lînoase, instalate prin copaci. Ce zi incertă şi delicioasă. Picături mari de ploaie caldă fac găuri în praf, apoi se opresc. Templul lui Brahma e atît de proaspăt, atît de primitor, curţi cu dale albe şi negre, salcîmi, terase mărginite de flori de glicină. Ne vom întoarce fiecare la visul lui. Bénédicte ezită. Prezenţa ei scapă, apoi devine din nou foarte atentă. După cîteva ezitări, acceptă să mîncăm un thali modest, pe terasa unui mic restaurant deasupra lacului. După-amiaza se întinde şi în ciuda numeroaselor ocupaţii pe care le-a invocat (spălatul rufelor, rezervarea unui bilet de autobuz pentru Birkaner), zăboveşte cu mine fără să o reţin, priveşte jocurile luminii pe ghat-urile pustii, de cealaltă parte a lacului. Hotărîm să intrăm în mirajul de vizavi. Acum, malul de pe care venim a căpătat un aer fantomatic. O vacă coboară treptele, întinde botul spre apa sacră. Izbucneşte furtuna. Drumul se transformă în noroi. Ce avem oare în comun, Bénédicte şi cu mine, atît de depărtaţi ca vîrstă, experienţă, limbaj? Părăsind-o, seara, mă dumiresc: India în noi ca un miraj împărtăşit, pe care trebuie să-l păstrăm, să nu-l lăsăm să devină repulsie, oboseală, uitare. Dar mult mai tîrziu, pe drum, am simţit cum "cădeam în India". Petrecusem dimineaţa la Ajmer. Oraş riguros islamic, închis şi dur, foarte diferit de Pushkar, în ciuda apropierii dintre ele. De data aceasta, mulţimea mă ignora. Strada însufleţită ducînd la sanctuarul din Dargha era presărată cu cerşetori infirmi, unii extraordinar de slabi, bolnavi, leproşi, orbi sau ciungi. În foarte vastul Dargha domnea o ambianţă supraîncărcată, ca la Mecca şi în caravanseraiuri. Familii dormind pe covoare în galerii acoperite. Din patru colţuri ale mormîntului sfînt, cîntăreţi sufi susţineau o melopee neîntreruptă, în vreme ce credincioşii se înghesuiau în ciopoare dense înăuntru, purtînd coşuri cu flori. Acolo am văzut un pelerin bogat care, pentru a-şi pune în valoare darurile, atîrnase un cîntar de crengile unui copac şi punea pe unul din talgere un copil de şase ani, iar pe celălalt talger o cutie misterioasă plină cu ofrande. Templul ja
