Urmaşul

Faptul că, la 92 de ani, moartea Patriarhului Teoctist a putut părea "surprinzătoare" arată că BOR se mulţumeşte cu situaţia de fapt şi cu navigaţia pe pilot automat. Exceptînd puţinele cotidiene şi televiziuni încă netabloidizate - în redacţia cărora ziariştii încearcă măcar să se documenteze înainte de a se pronunţa pe un anumit subiect -, presa noastră şi-a dat în petic încă o dată, desfăşurîndu-şi incompetenţa, superficialitatea, dar mai ales supralicitarea isterică. Am auzit că Patriarhul "a trecut în nefiinţă", OK - imaginarul ateismului militant şi materialist nu s-a desprins încă de noi. Dar am putut citi şi altele, de o speţă mai puţin metafizic incorectă. Aşa de pildă, Prea Fericitul a devenit "Sfîntul Părinte" (precum Papa de la Roma, singurul titular de drept al acestui apelativ), în vreme ce bătălia mediatică pentru succesiune a început, artificial şi nepios, la 10 minute după aflarea decesului. Žn stilul nostru provincial şi improvizat, tema a fost transformată în thriller politico-teologic: ni s-au livrat "secrete" din "conclav" cu o viteză care l-ar fi făcut să roşească pînă şi pe Dan Brown. Cu o mînă sigură, au fost dezvăluiţi candidaţii. Am aflat cine are şanse şi cine nu. Ni s-au împuiat urechile cu liste şi a început deja să miroasă (urît) fumigena viitoarelor "dosare" pe care "campania" le va scoate, şantajistic, la iveală. Ce-i drept, nici politicienii nu s-au lăsat mai prejos. Au intuit potenţialul emoţional al momentului şi s-au aşezat imediat la coadă, pentru a-şi declina amintirile personale. Unii s-au arătat chiar dispuşi să construiască pe loc, dacă s-ar fi putut, deja faimoasa "catedrală" visată de Patriarh - şi de predecesorii săi -, dar mutată, în fapt, de colo-colo, asemenea unui obiect zburător. E o senzaţie de panică îndărătul acestor gesturi precipitate, o veritabilă obsesie a pierderii de popularitate şi o încercare patetică de a da ochii cu "populaţia" - căci aşa ni se spune mai nou - pentru a o cuceri într-un colţişor sau altul, cît mai departe de urne. Dincolo de stilistica execrabilă a respectivelor desfăşurări, problema succesiunii la tronul patriarhal e foarte importantă. Din acest punct de vedere, orice pronostic trebuie să plece de la realitatea că Sf. Sinod e de fapt locul unde se va lua hotărîrea. "Laicii" din Colegiul Electoral vor primi două, maximum trei nume, şi nu vor putea schimba direcţia unei preselecţii care se va transforma, prin votul lor, într-un simplu fapt împlinit. La radiografie, Sinodul e divizat pe mai multe linii de fractură. Pe de o parte, cea generaţională ("tineri" vs "bătrîni"). Apoi, un clivaj - mult exagerat, dar nu inexistent - între "ecumenişti" (adică prooccidentali) şi "tradiţionalişti" (adică adepţi ai izolaţionismului panortodox). Žn fine, se poate nota opoziţia discretă dintre "intelectuali" (sau "pantalonari", cum li se spune în jargon, pentru că au ajuns în ierarhie fără stagii monahale extinse) şi "călugării" cu viaţă de obşte matură, dar mai uşurei sub raportul înzestrărilor "conceptuale". Nimeni nu a (mai) ridicat, în actualele împrejurări de doliu ecleziastic, "mărunta" problemă a "trecutului" fiecărui candidat. Ea va fi însă atacată şi e de preferat ca viitorul Žntîistătător să nu aibă frisoane retrospective dinspre CNSAS. El trebuie să fie, idealmente, un om liber să mişte, prin decizii calme, toate rotiţele încremenite ale universului bisericesc, de la pastoraţie şi misiune, pînă la caritate şi învăţămînt, fără a uita "politica externă", mai ales în actuala etapă de făţişă crispare a dialogului ecumenic. Vom participa, categoric, la o luptă acerbă, în care simţul răspunderii, interesul personal, antipatiile la fel de personale şi efectul unor acţiuni de lobby vor coexista dizarmonic, sporind tensiunea, şi aşa perceptibilă. Cei mai delicaţi vor întreba, poate: dar Duhul Sfînt? Ei bine, emit aici ipoteza că tot Dumnezeu lucrează decisiv, chiar dacă "vasele de necinste" s-au înmulţit. Sînt de aceea convins că viitorul Patriarh va fi, dincolo de privirile noastre înceţoşate, cel mai bun dintre cei posibili.