Un Paradis: Banatul

Există însă la marginea de sud-est a Europei de mijloc o zonă inter confinia ce pare să contrazică regula. În această provincie pînă şi mitul vampirilor locali (descris de Augustin Calmet) e demontat ştiinţific de raportul arhiatrului Mariei Teresa, Gerhard van Swieten, şi, astfel, exorcizat. Aici este pusă prioritar în circulaţie şi perpetuată în diferite forme o mitologie solară, pacifică, stenică, paradisiacă, rezultată şi ea din întîlnirea cu diferitul (etnic, rasial, religios, lingvistic, cultural), o întîlnire, însă, de-dramatizată. Prezent în imaginarul colectiv sau individual, mitul Banatului ca paradis interetnic este dublat pînă astăzi de o suită de practici culturale ritualizate, care îl perpetuează. Aceste vecinătăţi care, de aproape 300 de ani, au învăţat să trăiască alături şi, cel mai adesea, împreună, însuşindu-şi principiile acceptării diferitului, ale deschiderii, respectului pentru diversitate, ale unui neîncetat dialog, însoţit de o suită de forme de transfer cultural, de coabitare armonică durabilă, de solidarizare, dau nota specifică unei zone de interculturalitate inconfundabilă în spaţiul central-european. Am risca să afirmăm, idealizînd poate, că ne aflăm în faţa unui unicat. I s-a spus deseori acestei provincii (în cele aproape 30 de istorii consacrate ei, scrise de germani, români, maghiari, sîrbi, evrei sau italieni din secolul al XVIII-lea pînă astăzi, dar şi în miile de pagini ale notelor de călătorie, în memorii, corespondenţe, jurnale, romane, poeme) Terra Nova, Mundus Novus, Pămîntul făgăduinţei, Eldorado din pustă, Edenul tîrziu, Minunata grădină, Grădina dulce, Arcadia, Tărîmul Fericiţilor, Raiul pe pămînt. Se născuse un mit. Oare de ce aici? Datele statistice confirmă faptul că, în configuraţii variabile de la o epocă la alta, în acest teritoriu coabitează peste 20 de etnii şi grupuri etnice (români, sîrbi, germani, maghiari, evrei, ţigani, slovaci, croaţi, bulgari, ucraineni, polonezi, italieni, turci, tătari, cehi, greci, armeni, francezi, ruşi, arabi), care se manifestă religios în 8 confesiuni (ortodoxă, romano-catolică, greco-catolică, luteran-evanghelică, reformat-calvinistă, iudaică, neo-protestantă, islamică) şi se exprimă în peste 20 de limbi. Toate etniile amintite şi-au organizat în ultimele trei secole forme de expresie culturală instituţionalizate sau nu, populare sau culte, în spaţiul citadin şi rural, în mod continuu sau intermitent. Cel mai important lucru însă este că aceste forme nu au funcţionat monadic, ci au interferat. Bi, tri- sau chiar cvadrilingvismul elitelor intelectuale, dar şi al majorităţii locuitorilor Banatului pînă în anii de după al doilea război mondial (cînd configuraţia etnică a regiunii se modifică sensibil prin plecarea germanilor şi a evreilor şi prin noile colonizări cu populaţie românească din celelalte regiuni ale ţării) a funcţionat ca un factor de comunicare şi apropiere decisiv. Prin cultură (în sens extensiv) au fost astfel depăşite solidarităţile "naturale", de "sînge", au fost atenuate efectele ideologiilor naţionaliste instrumentate politic în diferite etape de aproape toate comunităţile etnice, astfel încît enclavizarea dură pe criterii etno-lingvistice nu s-a produs. Sistemul de organizare a şcolilor, manualele, ziarele, revistele, almanahurile, teatrele, cenaclurile, cafenelele, cluburile, asociaţiile femeilor, asociaţiile culturale pe baze profesionale (reuniunile numeroaselor bresle), inscripţionările stradale tri- sau cvadrilingve, echipele sportive, dar mai ales suita sărbătorilor laice şi religioase au creat în Banat un climat propice nu doar manifestării, de peste 250 de ani, a unui multiculturalism avant la lettre, aşa cum îl defineşte lumea modernă, ci şi depăşirii limitelor acestuia printr-o interculturalitate fertilă. Micro-armonia. Ordinea substanţială, stabilitatea, securizarea protectoare, pacea armoniei, civilitatea, interesul, curiozitatea respectuoasă pentru cultura celuilalt, calmul, măsura, decenţa, normalitatea, tihna, prosperitatea, un anume tip de monotonie şi mediocritate, bunul simţ, punctualitatea, politeţea, previzibilitatea, confortul, fascinaţia regimului "minor", gustul pentru operetistic şi kitsch, pentru feeric, pentru sărbătoresc în general, umorul senin, modestia, reveriile liliputane, bucuria temperată, sentimentalitatea soft, spaima de pasiuni devastatoare, oroarea de excese, refuzul extremelor. Simpla enumerare a reperelor acestui micro-paradis care pare a fi Banatul îl apropie fără doar şi poate de un model idilic, identificat de cei mai mulţi cercetători unui univers neo-clasic, descins din "etosul Biedermeier" (Virgil Nemoianu, Micro-Armonia, Editura Polirom, 1996). Numai că, activat în acest areal, deci în Banat, cu precădere în a doua jumătate a secolului al XIX-lea pînă în primele decenii ale secolului XX, idilicul nu manifestă vreo incompatibilitate, nici măcar de suprafaţă, cu ideea de modernitate. Chiar şi în mediul rural, el nu e antimodern, nu respinge progresul tehnologic. Dimpotrivă. Acest univers idilic descris de noi cu atîta forţă idealizatoare este însă, în realitate, departe de perfecţiunea paradisului terestru. Mai mult, chiar atunci cînd se apropie de pacea şi otium-ul visate, el e mai degrabă monoton, banal, mediocru, plicticos, consumîndu-şi întregul repertoriu de forme culturale în registru minor. Deşi acest spaţiu a fost locul rădăcinilor sau ataşamentelor afective ale unor autori de notorietate internaţională, de la Nikolaus Lenau, Adam Müller Guttenbrunn, Rainer Maria Rilke, Robert Musil, Károly Kerényi, Arthur Schnitzler, Bartok Béla, Ioan Slavici, Bolyai János, Milos Crnjanski, Ady Endre, Márai Sándor, Kosztolányi Dezsö, Camil Petrescu, Kaffka Margit, Danilo Kis, Andrzej Kusniewicz, Herta Müller, Richard Wagner, Sorin Titel, deşi toţi aceştia au consemnat în diferite modalităţi (corespondenţă, memorii, jurnale, romane) urmele trecerii lor prin regiune, ei nu pot fi revendicaţi orgolios de Banat, din simplul motiv că majoritatea nu şi-a creat marea operă aici. Reţine însă atenţia o întreagă pleiadă de autori importanţi pentru rolul lor de liant între culturi, prin trilingvismul lor, pentru traducerile dintr-o literatură în alta, pentru, de pildă, participarea comună la propulsarea culturii Banatului interbelic: Franyó Zoltán, Franz Liebhard, Ioan Stoia Udrea, Andreas Lillin, Méliusz Jozsef, Petru Sfetca, Endre Károly, Wilhelm Stepper Tristis, René Fülop Miller. Rămîne, de asemenea, un lung şir de autori minori, diletanţi, mulţi scriind în dialect, avocaţi, ofiţeri, medici, meseriaşi, comercianţi, gospodine şi, fapt unic (cel puţin în România), numeroşi ţărani. Textele lor (cronici, jurnale, povestiri, scrisori, caiete de amintiri sau de reţete, ultimele redactate în cel puţin două limbi) sînt importante nu pentru valoarea estetică, ci pentru cea de document. Le vom avea în vedere şi pe acestea pentru a face o ultimă demonstraţie, sperăm că spre deliciul cititorului: anume că, deloc întîmplător, Banatul este locul în care paradisul e imaginat şi trăit ca o feerie culinară. Feeriile culinare sau paradisul ca speiss. Cu siguranţă, una din cele mai expresive forme care perpetuează mitul paradisului interetnic din Banat este sărbătorescul (laic sau religios), al cărui principal mesaj unificator şi pacificator este transmis prin codul culinar. El domină detaşat, spre deosebire de celelalte regiuni ale României, codul verbal, muzical, coregrafic sau vestimentar al ceremonialurilor. Nu e vorba doar de o opulenţă, de un belşug în sine, distribuit generos şi voios tuturor, ca în alegoria rabelaisiană studiată de Bahtin. Nu e o simplă explozie de vitalitate dezinhibată, o naturalitate hedonistă repusă în drepturi, nu e doar pofta necenzurată. Nu e kieful balcanic al unei convivialităţi dezlănţuite. Şi de această dată, energiile sînt temperate, materia e îmblînzită, civilizată. Culturalizată, am îndrăzni să spunem. O probează structura organizată geometric, arhitecturată savant a şpais-ului (cămara de alimente a bănăţenilor - Speisekammer), unde coabitează fără prejudecăţi cîrnaţii şvăbeşti, sîngeretele unguresc (véres), murăturile sîrbilor, telemeaua românilor şi zacusca bulgărească, într-un reţetar preluat şi îmbunătăţit reciproc. Acelaşi mesaj al convivialităţii îl transmit cîteva sărbători laice perpetuate în mediul rural sau citadin: sărbătoarea cîrnaţilor, sărbătoarea plăcintelor, concursul machetelor de zahăr, al animalelor de ciocolată, concursul tăierii porcului, dar şi al fabricării porcişorilor de zahăr ars pentru revelion, concursul guliei (verzei, sfeclei, conopidei) uriaşe, carnavalul saltimbancilor, festivalul berii sau al vinului etc. Ceea ce conferă o notă distinctă acestor sărbători este transformarea lor în competiţii voioase nu doar între bunii gospodari, ci mai ales între gospodarii diferitelor etnii, prilej de schimb cultural, liant al solidarizării, modalitate de perpetuare a unei identităţi regionale. Provocare surîzător orgolioasă, unde frontierele identităţilor culturale sînt marcate, dar şi "înghiţite". Abia modernitatea tîrzie, postbelică, recuperează acest univers, reciclînd în registru ludic, ironic, parodic nu doar atmosfera amintită, ci şi textele diletanţilor, caietele de reţete sau anunţurile de mică publicitate. Romanele postmoderne ale lui Danilo Kis, Herta Müller, Sorin Titel sau Livius Cioc