Un domn cu ochelari
Gagman transgresiv, geniu ironic şi talent sulfuros. Pe scurt: Woody Allen. Cine dintre noi nu i-a admirat tragismul comic, replicile suculente sau eliptice, verva actoricească sau mîna uşoară cu care a regizat una dintre cele mai complicate creaţii cinematografice din secolul XX? Clarinetist, sacerdot în templul jazzului newyorkez, dar şi autor bulimic, acest Săgetător, născut la 1 decembrie 1935, continuă să ne şocheze cu rafinament, să ne insoliteze cu metodă, să ne uimească prin viclenia lui inocentă şi scînteietoare. Aşa cum continuă să ne întristeze sufleteşte. Mai ales acum cînd, ajuns la senectutea de pe platforma căreia Marii Oameni îşi definitivează sentenţios Adevărul ultim, continuă să caute, scormonindu-şi misterul personal cu intuiţia că el nu conţine decît nimicul. Graţie originilor sale ruso-austriece, Woody Allen este un artist foarte "mitteleuropean", şi asta nu rezultă doar din Shadows and Fog (1992), unde îi omagiază pe expresioniştii germani. În copilărie, anturat de unchii şi mătuşile numeroasei sale familii din Brooklyn, viitorul Zelig oscilează ludic între magie şi cărţile de joc. Vrea să devină scriitor, chiuleşte, e prea deştept - şi prea sensibil - pentru a se lăsa încorsetat de imperativul unei "cariere" cu parcurs anunţat. Etern anxios, dornic să-şi mascheze angoasa, dar şi exhibiţionist egocentric, dornic să ocupe centrul universului pe care ni-l propune în film, autorul neuitatului Deconstructing Harry rămîne o mostră turbulentă de narcisism contrariat. Protagonist rebel, anti-bărbat fatal, care ştie că inteligenţa oferă cel mai fulgerător afrodisiac, Woody este, poate, singurul intelectual public supercelebru, fără a fi fost, cu adevărat, "angajat". A construit un brand nominal, şi-a văzut statuia antumă, aşezată la Oviedo (spre deosebire de Freddy Mercury, omagiat postum la Montreux). A reuşit să facă un film pe an, timp de multe decenii, oscilînd între cinematografia alternativă şi mainstream-ul californian. Ar putea fi poreclit, în siajul lui Breton, Hollywoody Allien. Maestru fără şcoală, căci inimitabil, a lucrat cu staruri pe care le-a şi "produs" (în cazul Mia Farrow), asemenea unui Pygmalion pervers şi generos. Presupun că umanismul său fără ideologie, înrudit oarecum cu estetica lui Nabokov, e rezultatul unui dandysm sardonic şi figura unei opţiuni sibarite. Omul presimte fragilitatea, relativitatea oricărei "cauze" şi caută Opera, socotind că drumul spre Broadway e suficient de acaparant (şi de obositor) pentru o singură viaţă. Mai nou, Woody Allen susţine, într-un interviu pentru Le Figaro, că însăşi relaţia, cîndva fundamentală, cu propria creaţie s-a banalizat, pierzîndu-şi prestigiul terapeutic. Realitatea - spune el - este "absurdă. Lipsită de sens. Prin asta, ea mi se pare funciarmente tragică, deşi presărată cu momente amuzante, la suprafaţă. Există oameni care au noroc, alţii care n-au, călătoresc în trenuri diferite, dar ating o singură destinaţie. Ajungem bătrîni, bolnavi, şi murim. Tot ce am fost devine neant. Bergman e mort. Totul s-a sfîrşit". E clar, din ton, că şi atunci cînd face profesiune de credinţă agnostică, ispitit de cochetăria nihilismului, Woody Allen îşi exagerează "seriosul" pentru a se autoparodia. Numai că, dacă viaţa nu are sens, nu reiese că nu are nici o morală. "Cu cît existenţa e mai deprimantă - conchide el - cu atît avem mai mare nevoie unii de alţii." Pentru ce însă? Interlocutoarea, Marie-Noëlle Tranchant, nu mai are timpul pentru a tranşa... Solidaritate activă, deşi gratuită? Îmbrăţişare patetic involuntară, după chipul naufragiaţilor de pe pluta Meduzei? Habar n-am şi nici n-aş vrea să speculez inutil. Fapt e că am totuşi de gînd să mă duc la cel mai recent film semnat de Allen, Visul Cassandrei, unde e vorba, dacă ne luăm după cronicari, tocmai despre liantul dintre slăbiciunea omenească şi solidaritate. Temă prin excelenţă teologică, în regia unui credincios care nu are nevoie să se ignore şi nici nu poate fi ignorat.
