Transformări

Istoria mentalităţilor şi-a cîştigat drept de cetate încă din anii '30. I-au trebuit circa 50 pentru a se răspîndi, prin timide traduceri, în România comunismului terminal, cînd fazele marxizante ale unora dintre corifeii Analelor şi fixarea publicului "larg" pe alte ţinte (legate de supravieţuire) au îndulcit cumva gustul cenzurii faţă de această "erezie" intelectuală. Vîndută ca noutate (deşi Occidentul începea să investigheze şi alte feluri de a scrie istoria), literatura de acest soi a deschis era accesului democratic la un trecut panoramat, livrat în secţiune tematică, ornat cu iconografie abundentă (deci atractivă pentru cititorii mai puţin imaginativi) şi bazată pe sursele secundare, de la actele notariale, arhivele parohiale şi colecţiile de presă, pînă la corespondenţa personală şi genurile de frontieră, precum jurnalul sau memoriile. Tezistă, căci nu zadarnic botezată după numele unei reviste, Şcoala Analelor ne-a adus sub simţuri o colecţie de micro-istorii seriale, puternic decorate şi insidios antropocentrice, în care subiectul uman "face" propria cronică, pornind dinspre eveniment către intimitatea care-l prepară şi îl prelungeşte. Viclenia epistemologică a respectivei maniere de a reconstitui trecutul constă mai ales în aplatizarea deliberată a motivaţiilor, resurselor şi efectelor de scenă pe care energiile umane, glorificate independent de orientarea lor (spre tragic, mistic, satiric, oniric sau revoluţionar), le produc neîncetat, ca într-o perpetuă - şi gratuită - industrie simbolică. Orice judecată morală, orice discriminare ierarhizantă şi orice imperativ aprioric au dispărut deja dintr-un asemenea theatrum mundi unde omul îşi joacă rolul solitar de actor narcisic sau, dacă vrem, smintita partitură de fiinţă-fără-martori (metafizici). Urmele acestei mutaţii persistă cu ajutorul suportului digital, al cărţii pe CD-ROM, care preia, într-o formă încă şi mai accesibilă şi sub puternicul miraj al interactivităţii, neo-enciclopedismul Analelor. Că excesele tematismului au frizat adeseori ridicolul (cum să scrii, bunăoară, o istorie - academic angajată - a bideului?) e cît se poate de limpede. În acelaşi timp, Le Goff şi prietenii săi ne-au schimbat ireversibil percepţia asupra Istoriei ca sursă a Politicului. Acceptăm astăzi că hazardul (inclusiv fiziologic) este una dintre funcţiunile organizării sociale. Admitem că imaginarul colectiv e mai puternic decît eroii aparent providenţiali chemaţi să conducă mulţimile furioase, armate disciplinate sau imperiile decadente. Recunoaştem că noutatea este doar expresia vechii revolte adamice, transpuse în monotonia ciclică a recuperărilor cu pretenţii iconoclaste. Ne-am eliberat de sub tirania cronologiilor oficiale, a gestelor cezarice. Ne-am învăţat să demontăm mitologia fondatoare a naţionalismelor, lecturile epocale şi (pînă acum) fascinanta butaforie a Arcului de Triumf. E aici un cîştig de nuanţă, aşa cum un cîştig a fost, între proporţiile Renaşterii şi raţionalismul exasperat al Barocului, penumbra subiectivă a Manierismului. Dar există şi un "dar". Acela care invalidează proiectul, ambiţia de a mai cuceri un stil distinct şi de a remodela umanitatea în acord cu dogmele, iluziile sau tehnicile unui Timp exemplar. Nici liniaritatea ascendentă a superstiţiei evoluţioniste, nici orgoliul Utopiei realizate ori nostalgia Vîrstei de Aur nu ne mai animă, de acum, comerţul cu propria istoricitate. Ştim deja că opţiunile noastre, cu totul relative, sînt simple contribuţii stratigrafice la desenul infinit (şi inutil) al unei specii trăitoare la graniţa permeabilă dintre frumuseţe şi extincţie. Atît în varianta ei tare (bazată pe primatul economicului), cît şi în varianta ei slabă (inspirată de puterea supra-eului), istoria de tip "analitic" ne refuză un suflet oferindu-ne, în compensaţie, mîngîierile scepticismului. Totul e pus la îndoială, în vreme ce conştiinţa întregului se descompune în metale rare, viruşi şi prejudecăţi trecătoare... Ce vremuri! Şi mai ales ce mentalităţi!