Traduceri

Există filozofi ai culturii tentaţi să absolutizeze chestiunea traducerii. Poate că respectivii exagerează pe o linie tîrziu-textualistă, dar nimeni nu poate sări, fără pierderi, în extrema minimalizării acestui mecanism (deopotrivă mental şi lingvistic) graţie căruia culturile, asemănîndu-se cu autorii lor, comunică. Am în faţa ochilor două traduceri din Imitatio Christi, cea mai preţuită carte creştină din zorii modernităţii. Prima e din 1923, apărută de sub teascurile mânăstirii Neamţ şi retipărită, prin facsimilare, în 2004, cînd mitropolitul Antonie Plămădeală, acum trecut la Domnul, i-a adăugat o scurtă predoslovie. Cea de-a doua e noua traducere împlinită de Andrei Brezianu şi editată la Arhiepiscopia romano-catolică a Bucureştilor, în 2003. Prin contrastele lor semnificative, cele două ediţii mărturisesc diferenţele stilistice dintre cultura ortodoxă de inspiraţie monahală şi lumea minoritar-catolică din ţara noastră. Ortodocşii publică mai mult şi mai neglijent, pentru că "turma" lor e numeroasă şi relativ inocentă, pe cînd catolicii observă rigoarea filologică şi cultivă neologismul latinizant, nu doar spre a se deosebi de confesiunea majoritară, ci şi pentru că publicul lor ţintă trăieşte îndeobşte la oraş, aflîndu-se pe o treaptă educaţională superioară. Comparînd pomenitele traduceri, distingem în filigran opoziţia stilului arhaizant-popular faţă de acela elevat, mai sec, dar şi mai precis, de vreme ce ţinteşte o elită cu alte exigenţe. Fiecare dintre liniile descrise degajă propriul farmec. Traducerea ortodoxă salvează poezia "vechilor cazanii", pe cînd aceea catolică ridică limba română la demnitatea catedratică a teologiei. Dacă le judecăm însă după criteriul accesibilităţii (şi, de aici, al adecvării lor pastorale), traducerea lui Andrei Brezianu - competent raportată la originalul latin şi "operînd cu fluenţă necesara joncţiune dintre vechi şi nou, în spiritul eternei tinereţi a mesajului acestei capodopere" (În loc de prefaţă, p. XV) - ni se pare dintr-o dată preferabilă. Regret că, din lipsa spaţiului, nu pot pune în oglindă diverse pasaje din Urmarea lui Hristos şi . respectiv Imitaţiunea lui Cristos. O asemenea paralelă e de natură să dezvăluie nu doar amintitele tensiuni vechi-nou sau rural-urban, ci - pe fundalul unei contemporaneităţi polemice - şi pe aceea dintre duhul greco-slav al Filocaliei şi spiritul neo-franciscan (sau proto-iezuit) al celebrei Devotio moderna, curentul pietist pe care Imitatio Christi îl exaltase, cîndva, pînă la suprema lui expresie. Nu e de mirare că vacarmul scandalitei politico-mediatice şi marketingul pisălog al marotelor postmoderne au obnubilat rezonanţa evenimentului discret al unei noi traduceri din Thomas a Kempis. E deplorabil, aici, încă un păcat împotriva culturii româneşti de calitate mai înaltă. Şi spun asta pentru că Imitatio Christi a lăsat serioase urme în trecutul nostru intangibil. La jumătatea secolului XVII, capodopera deja europeană, despre care vorbim, a fost tradusă, în slavonă, sub pana eruditului Udrişte Năsturel. O altă tălmăcire, din 1812, i se datorează unitului Samuil Micu, urmat de alţi corifei ardeleni ori de feluriţi învăţaţi din celelalte două provincii româneşti. Toate aceste echivalări şi-au împlinit misiunea edificatoare, ţinînd totodată pasul cu acea Europă creştină căreia revoluţiile regicide, nihilismele, pozitivismele, cele două războaie mondiale şi, mai la urmă, comunismul ateu i-au aplicat, cel puţin în aparenţă, lovitura de graţie. Astăzi, frumosul manual de smerenie (cu paternitate voit incertă) revine sub un chip primenit la îndemîna cititorului pornit în căutarea liniştirii lăuntrice. Dacă nu aveţi încă (sau deja aţi pierdut) un veritabil duhovnic, îl veţi regăsi în această carte de o mirabilă simplitate: Imitatio e un ghid spre centralitatea euharistică a prezenţei lui Hristos în inima celui ce-L caută, pentru a se regăsi pe sine însuşi. Poate suna frivol, dar ţin să-i mulţumesc public dlui Andrei Brezianu (finul şi avizatul om de cultură stabilit în Statele Unite), care, ostenindu-se pe şantierul unei atît de armonioase traduceri, le-a dăruit multora o sursă de echilibru înţelept.