Tibetane
"Pe lume nu-s mai multe Tibeturi", însă pe diferite hărţi, mentale sau imaginare, da. Un Tibet e made in Hollywood. Un altul e fasonat de sacerdoţii ong-istici din reţeaua globală Human Rights. Există şi un Tibet al esoterismului ieftin, scris sub formă de cronică mondenă a prezenţelor lui Dalai-Lama în capitale şi cercuri occidentale. Printre toate aceste repere mai ales vizuale - şi sigur decalate (cu sau fără intenţie) - e greu să-ţi actualizezi percepţiile şi să formulezi, pe temeiul lor, judecăţi adecvate. Nu am aici spaţiul necesar pentru reparaţia pe care eu însumi o sugerez. Dar pot ambiţiona un plus de focus pe "Tibetul-din-viaţa-reală", de vreme ce tocmai am trecut prin regiune. Prima "diferenţă" e una de scară. Ne imaginăm de obicei o republică monahală. O concentrare de lamaserii plantate în atmosfera poliţistă din celebrul album cu (reporterul) Tintin în... Tibet. În fapt, Tibetul ocupă 1,2 milioane km2, adică Franţa plus Germania şi altele... la un loc. A doua diferenţă e tot de scară, dar demografică. Uriaşa întindere (muntoasă) de care vorbeam e populată cu numai vreo două milioane de autohtoni. A treia diferenţă e că istoria acestei regiuni e mai agitată (şi, paradoxal, mai puţin paşnică) decît credem curent. Populaţia e de afinitate mongolă, cu toată agresivitatea militară specifică unui atare cod genetic. Pînă în secolul VII d.Hr., pămîntenii practicau religia Bon, o varietate de animism asortat cu practici şamanice. Principala divinitate a panteonului respectiv se numea Dalha şi semăna cu un soi de diavol obez. Religia Bon a străbătut etape, s-a divizat pe şcoli, a cunoscut o renaştere (sub forma aşa-numitului jo-bonism ). Apoi, China imperială a trimis în Tibet o prinţesă, spre măritiş cu impact bilateral, şi o nouă religie, buddhismul, care a sosit ca dar matrimonial, însoţit de o statuie a fondatorului ("la 12 ani"), venerată pînă astăzi. Noua etapă a "pacificat" regatul tibetan fără a exclude cu totul episoadele sale de ofensivă belicoasă. A urmat - ca şi în alte părţi (mai basarabene) - un intens ping-pong anexionisto-autonomist. Care s-a încheiat în favoarea Chinei populare. Tibetul oferă unul dintre cele mai dense spaţii sacre ale umanităţii. Biblioteci de sutra, mandale, fresce, temple, mînăstiri, fabulosul palat Potala (din capitala Lhasa, unde cei aproape 4.000 m altitudine îţi taie respiraţia) - toate se regăsesc aici într-un torent de flamuri policrome, se complică halucinogen în parfumul candelelor alimentate cu unt de iac, ocupă poziţii importante pe lista UNESCO a patrimoniului mondial... Mi se pare că situaţia politică este net ameliorată. N-am remarcat semne de represiune şi nici de reţinere înfricoşată. Desigur că, în himalayana lui izolare, Tibetul contemporan rămîne o destinaţie super-exotică şi o garanţie a depeizării radicale. Atmosfera, călugării, artizanii sau agricultorii alpini, dar şi clădirile, stilul comercial ori "timiditatea" faţă de străini aparţin, cumva, unui soi de Ev Mediu atemporal. Dar aeroportul, şoseaua de la el în centru, primele hoteluri de 4 stele ori clădirile Guvernului sînt aduse la zi. Convingerea mea este că noua Chină îşi va păstra unitatea făcînd toate eforturile necesare pentru ca Estul costier şi prosper să "migreze", prin investiţii şi programe de dezvoltare, către mult mai puţin evoluatele provincii răsăritene ale acestei gigantice ţări. De asemenea politici va profita şi regiunea autonomă a Tibetului. Evident, cînd "modernitatea" va ateriza în Lhasa, ne vom putea lua adio de la absolutul unei societăţi autentic tradiţionale. Tot ce e acum marcat de sublimul faptului spiritual ferit de marketingul propriei "mărci" se va transforma în vitrină turistică şi îşi va restrînge suflul vital în favoarea unor demonstraţii la comandă. Tibetul elevat şi misterios se va preface, sinistru, în breloc şi carte poştală...
